miercuri, 23 martie 2011

Mircea Ivănescu


ce ne închipuim noi că face ea în vremea asta

este atât de puţin? de mult? ea, de pildă, îşi spune
că are ce să citească - şi scoate un teanc de foi -
şi acolo-s cuvinte (cuvinte, pe care, cu viclenie nemărturisită, noi
le-am aşezat) şi ea le citeşte - şi în această lume

care a privirilor ei, coborâte acuma să urmărească
şirurile de vorbe, suntem o clipă şi noi - dănţuind
şchiopătat prin coridoarele astea arcate - peste care se lasă albind
ca un clar de lună, tăcerea însingurării ei - (a fost, însă, o îngerească,

alt fel de tăcere, când ea şi-a ridicat ochii, şi i-am fost
şi altfel decât cu vorbele astea neputincioase, în faţă,
dar asta a trecut). acuma ea desluşeşte din ceaţă

de subînţelesuri, din cuvintele astea, acea sfială prost
înţeleasă - şi, dacă vrea ea, o lasă deoparte -
şi surâde - şi apoi, dacă vrea ea, chiar citeşte încet mai departe.


 

2 comentarii:

  1. "Poet rafinat şi bizar, fără prea multe legături cu lirica epocii sale, Mircea Ivănescu artificializează naturalul şi dă naturaleţe artificialităţilor, printr-o ingenuitate care, departe de a fi contrafăcută, nu e mai puţin un stil decât o atitudine organică. Poezia sa pune în mişcare o masă enormă de materii livreşti, uimitoare fiind absenţa afectării şi lipsa convenţionalismului."
    (Mircea Iorgulescu)

    Mircea Ivănescu, Vesuri poeme poesii&altele aceleaşi vechi nouă, Editura Polirom, Iaşi, 2003

    RăspundețiȘtergere
  2. foarte frumos blogul, ma bucur ca am gasit acest poem aici, multam tare fain (gabrie)

    RăspundețiȘtergere