Geo Dumitrescu

Dragoste colivie

Te-ai aşezat în faţa mea, dragoste,
numai tu, mereu, în faţa mea,
dragoste,
soarele mi l-ai luat, luna n-o mai văd,
nimeni nu-mi mai trece
prin luminile ochilor, dragoste,
crescând tu mereu din tine însăţi,
din zările mele pierdute, închise,
numai tu, oblon, dragoste, mereu
în faţa mea, în drumul meu,
numai tu, început şi sfârşit, întuneric-
nici punte, nici fereastră, numai tu,
înlemnită stăpână, zid, dragoste.

Înconjurat din toate părţile,
împresurat de tine, dragoste,
până unde bat cu privirea
numai tu eşti,
ghemuită asupră-ţi, dragoste,
într-una te cercetezi cu lupa,
scormonind prin tine cu unghii lungi,
prin uscate încăperi foşnitoare,
în care nu mai locuieşte nimeni
de mult, în afară de propria-ţi umbră,
dragoste, umbră rece,
floare presată, dragoste.

O, mica ta dragoste, dragoste,
cu aripi de lemn, ţepene, scurte,
lustruite podoabe zadarnice,
neînvăţate să zboare, neînvăţate
să mângâie, dragoste, pe care mereu
mi le zbaţi, cu nebunească zarvă,
nestrăveziu, în faţa ochilor,
dragoste, pleoapă de fier, dragoste
nimicitoare de dragoste.

Te-ai aşezat în faţa mea, dragoste,
şi nu mai înfrunzesc, şi florile
nu le mai ţiu, şi lumină
nu mai am de unde să dau,
şi mă iubeşti cu dinţii strânşi,
dragoste,
şi mă săruţi cu ochii deschişi,
şi cu ochii în patru, dragoste,
şi cu tine mi-e greu, şi fără tine
nu pot, dragoste, dragoste oarbă,
dragoste înec…
Şi mai dă-te un pic
la o parte din faţa ochilor,
om frumos, nepriceputule,
Ca să te pot vedea şi văzându-te,
Să te iubesc din nou întâia oară,
dragoste…