Culoare tremurată ca de frig,
tu verde al iubirii mele,
pe care-n trunchi de lemn te strig
şi vii însingurat sub stele,
sub cer scăzut, foşnind din tine
valuri întoarse către vaier;
şi brusc plonjez spre înălţime
ca-ntr-o prăpastie de aer,
lăsându-mi umbra să planeze
asemeni norilor de ploaie,
când visurile-aproape treze
prind toamna-n ele şi-o îndoaie
ca pe-o meandră-n şes, de ape,
şi tu vii pe deasupra, verde,
şi nici un lucru nu te-ncape,
şi ora tot mai mult te pierde...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu