despre irealitatea literaturii
browning a scris multe poeme despre pictorii din renaştere
în italia, şi despre portretele unor femei tinere - înalte,
subţiri, cu părul strâns nobiliar, sau revărsat lent,
încadrându-le obrazul în lumini aurii - (şi adaugă legende
despre fapte întunecate, începând cu adulteruri obişnuite
şi încheiate cu sugrumarea ibovniciei sau înjunghierea pe ascuns
a amantului vinovat. asta e poezie -
şi dincolo de subtila muzică disonantă a versurilor
cu rezonanţa cam stinsă, e psihologie a abisurilor).
în realitate, eu aş putea să încerc
un monolog din acestea, întortocheat, subţiat
în înţelesurile lui aparente (dar despre care eu îmi închipui
că se continuă, sub linia schimbătoare a versurilor,
până spune cu totul altceva) -
aş putea să povestesc cum era faţa ei,
într-o dimineaţă, când, ghemuită în pat,
îşi privea gesturile neliniştite ale mâinilor, pe pătură,
şi avea ochii plânşi, cu sprâncenele ridicate,
şi era singură, singură - ca în copilărie -
şi eu nu puteam ajunge până la ea, asta nu trece
niciodată, de acum încolo, pentru portretul acesta
nu există legendă, să se înscrie frumos de jur-împrejur,
să îl facă literatură.
"Sensibilitatea lui Mircea Ivănescu - nu cred a mă înşela - aceea a unui simbolist întârziat, ruşinat a-şi purta tristeţea pe faţă.
RăspundețiȘtergereÎn poemele sale nu se petrece nimic memorabil, o deşteptare dimineaţa într-o cameră de hotel, un geam prin care se văd o stradă obişnuită şi nişte obiecte fantomatice ce-i trezesc în minte vechi întâmplări. Atât. Mergând pe urmele lor, poezia vrea să le şteargă, să purifice spiritul, să-l elibereze de toţi idolii trecutului. S-a vorbit de proustianism invers la Mircea Ivănescu. Există, cu adevărat, în versurile sale un lirism al întoarcerii, o trăire fără bucurie a timpului revolut, dar mai puternică mi se pare senzaţia de gol nesfârşit, de tăcere împietrită, de singurătate mahmură. Din consemnarea, fără nervi, fără patos(ca la Bacovia) a acestor stări iese originalitatea poeziei. Într-un loc(Alte poezii, 1976)Mircea Ivănescu vorbeşte de o "greaţă a stărilor", de "mişcarea unei stări de spirit", "închipuire pustie" etc., şi din aceste formule trebuie să înţelegem că intenţia lui este să noteze nu fructul unei meditaţii reverii, ci însuşi procesul meditaţiei, reveriei. Aşadar, nu starea de spirit ca atare, ci doar metamorfoza ei, nu gestul lăuntric, ci "aşteptarea la marginea gesturilor lăuntrice", şi, încă o dată, nu senzaţia de lumină, de frig, ci "spaima luminii de atunci", fiinţa clipelor de atunci etc.Se poate uşor deduce că Mircea Ivănescu operează cu nişte imponderabile şi că lirismul lui imaterial vrea să evite pe cât posibil atât poezia de conceptualizare a simbolurilor, cât şi poezia de emoţie directă. Tehnica amintirii permite această deplasare într-un timp nedeterminat şi într-un plan în care obiectele îşi pierd consistenţa fizică. Cele mai multe poeme sunt nişte fapte vechi observate cu o acuitate nouă, într-o stare de spirit imprecisă, între înstrăinare, resemnare şi tristeţea neîmplinirii.
(Eugen Simion)
Poeţi români contemporani,Mircea Ivănescu, VERSURI, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996