Vasile Voiculescu

Albă iarnă dunăreană

Albă iarnă dunăreană

Cu zăpezi până la brâu

Culcă-n sarica bălană

Bărăganele de grâu.

Năpădind zbătăi şi rosturi,

Neaua urcă reci minuni:

Mistuiţi în adăposturi, 

Oameni şi sălbăticiuni.

Peste sate fără vaduri

Îşi azvârle din duium

Uriaşele plocaduri

Găurite rar de-un fum.

Nimeni liniştea nu sfarmă,

Doar ca-n somn nedesluşit

Îşi descarcă-n gol o armă

Chiotul înăbuşit.

Curge viscol ca pe vrană.

Nevăzută s-a închis

Ţara fără de prihană

În omăt ca într-un vis.

Iar la guri de văi, pe laturi,

Într-o noapte s-au durat

Strălucite-nvoalte caturi

Pentru Crivăţ-împărat.

Fulger alb, întreaga zare

Intră-n ochi, un junghi tăios,

Albul e atât de tare,

Că devine veninos.

Şi-n cumplita lor albeţe

Dorm adânci pustietăţi;

Pun troienii vămi răzleţe

Între mari singurătăţi.

Românească iarnă veche,

Albe lumi fără drumeţi...

Trece-un lup într-o ureche

Pe gorgane de nămeţi.