Albă iarnă dunăreană
Albă iarnă dunăreană
Cu zăpezi până la brâu
Culcă-n sarica bălană
Bărăganele de grâu.
Năpădind zbătăi şi rosturi,
Neaua urcă reci minuni:
Mistuiţi în adăposturi,
Oameni şi sălbăticiuni.
Peste sate fără vaduri
Îşi azvârle din duium
Uriaşele plocaduri
Găurite rar de-un fum.
Nimeni liniştea nu sfarmă,
Doar ca-n somn nedesluşit
Îşi descarcă-n gol o armă
Chiotul înăbuşit.
Curge viscol ca pe vrană.
Nevăzută s-a închis
Ţara fără de prihană
În omăt ca într-un vis.
Iar la guri de văi, pe laturi,
Într-o noapte s-au durat
Strălucite-nvoalte caturi
Pentru Crivăţ-împărat.
Fulger alb, întreaga zare
Intră-n ochi, un junghi tăios,
Albul e atât de tare,
Că devine veninos.
Şi-n cumplita lor albeţe
Dorm adânci pustietăţi;
Pun troienii vămi răzleţe
Între mari singurătăţi.
Românească iarnă veche,
Albe lumi fără drumeţi...
Trece-un lup într-o ureche
Pe gorgane de nămeţi.
