Ai fi crezut s-ajungem pustiul unui ceas
Să ne trezim că-n suflet nimic n-a mai rămas
Din vremurile cu soare? Ai fi crezut ca mâine
Să-nmormântăm credinţa altor săptămâni?...
Nedomirită, capul ţi-l laşi uşor pe piept
Şi nu găseşti cuvântul... nici eu nu-l mai aştept!
Ai fi crezut s-ajungem ca fluturi duşi de vânt
Pustii, orfani de vise, de toate pe pământ,
Şi să vedem cu ochii cum soarele iubit
De-abia de răsărise se-ngroapă-n asfinţit?
Înfiorată-n palme tu faţa ţi-o ascunzi...
O, las' să-ntreb într-una... dar nu vreau să-mi răspunzi!
Ai fi crezut vreodată ca stelele de sus
Să plângă-ngândurate iubirea ce s-a dus?
Să nu mai simţi nici dorul la ele să te-nchini
Şi-n lumea cea de-acuma să fim ca doi streini?...
Tu plângi?...Potop de lacrimi azi nu-şi mai are rost;
Nu va putea să-nvie o clipă din cea fost!
