Între orele vechi flăcările întunericului foşnesc. (Opriţi acum prăbuşirea cuvintelor în mătase!) ţi-aminteşti fulgerele împleticindu-se grotesc, păsări crescute peste bălţi, viori planând peste case?
Parcă se speriaseră, albi, în rădăcinile lor pomii scunzi, printre cârtiţi vezi cum păşeşte logodnicul postum cu pupilele arse de aşteptări, cu umerii de oboseli rotunzi, primăvară ce treci amăruie prin oraşul de bitum.
Pot să retrăiesc, dacă vrei, viaţa ta încă netrăită, cu punţile somnului pe care treci cu mine acum, clipele întotdeauna în mersul vremii se rup, mâna de suspine aburită e aici lângă mine, scormonind neştiută în scrum.
Fereşte-te să ai dreptate Când eşti îndrăgostit! Mai bine să ai umbră, mai bine să ai rază, mai bine să ai lacrimă, mai bine să ai orice altceva! Un om îndrăgostit când are dreptate E un om singur, Numai tristeţea are dreptate. Tu, mai bine să ai bolovani, mai bine să ai vulturi, mai bine să ai albul zăpezii!
Bătrânul pădurar s-a-ntors din largul zării La casa-i din pădure-ascunsă-ntre coline. Acolo, -n dreptul curţii, în mijlocul cărării, Găsi o căprioară culcată sub glicine.
S-a aplecat cu grijă şi-n braţe-a luat-o-ncet... Era rănită, biata, în piept, cu-nsângerare, Şi tremura-n durere, gemând uşor, discret; Dar el ştia de leacuri şi ierbi vindecătoare
Şi-a dus-o iute-n casă cătând s-o oblojească Şi ca să-i spele rana de sânge şuroind; I-a scos din rană plumbii, i-a pus sulfine, iască, I-a dat salată verde şi dragoste, şi-alint...
Şi astfel căprioara s-a-nzdrăvenit cu zile Şi s-a-mblânzit supusă zburdând pân' la izvor, Dar revenea prin preajmă păscând printre zambile, Părea că totdeauna va sta lângă pridvor.
Iar pădurarul vesel şi fericit se-arată, Simţind că nu e singur, simţind că-i îndrăgit... De-aceea îi răspunse cu dragostea lui toată, O, cât e-acum de mândru şi cât de fericit!
Cu drag, el îi culege frăguţii dulci din vale, O-mbracă în ghirlande de frunze şi de flori, Ori îi sărută ochii şi botişorul moale Şi-i cântă blând din fluier, şi seara, şi în zori...
Gingaşa căprioară, ţâşnind din muşchiul verde, Se-ntrece-n salt cu mieii voioşi de pe tăpşan; Aleragă după fluturi şi prin poieni se pierde, Se-ascunde printre ierburi ori zburdă cu elan.
Spre seară, se întoarce la casa dintre cetini Unde primeşte dulciuri şi fărâmiţe moi; Ea simte că-i iubită, şi simte că-s prieteni, De-aceea totdeauna ea vine înapoi!
Dar într-o zi ploioasă bătrânu-i pierde pasul, Căci mândra căprioară a dispărut subit. Atunci porni pe urmă-i şi, ridicându-şi glasul, O strigă lung prin codru - dar ea n-a mai venit.. . Zadarnic, pădurare, o cauţi prin desişuri! Zadarnic, zi şi noapte, o strigi şi pieptu-ţi rupi! Nu ştii că-n codru-acesta sunt mii de ascunzişuri? Şi n-auzi tu, prin ceaţă, cum urlă-atâţia lupi??!
sau se poate face un colind sentimentul acesta mereu mişcător ca al apelor unei mlaştini, de unde noaptea numele ei dansează încet ca o ceaţă. pot sta în faţa a două închipuiri încremenite în jilţuri cu speteze înalte şi ascultându-mă. şi eu ca în faţa curţii, cântând amintiri disonante (care nu mai au nicio legătură cu ea, de care, asemenea unei melopei, îşi termină fiece stanţă cu numele ei. şi ei mă ascultă (dar eu sunt într-o stare de spirit melodică, cum mi-a spus stăpâna fluidă a chipurilor ce mă ascultă aşteptând, cu mâinile sprijinite de rezemătorile sculptate - şi degetele ei urmăresc inciziile încurcate în lemn, ca nişte vorbe încete). dar eu i-am spus într-o seară fetei cu încheieturi subţiri şi voce fărâmiciosă - de care rar îmi amintesc, fără emoţie continuată - i-am spus "în paharul acesta, prea mult deschis la gură ca să-mi placă, este o băutură melodică". şi ea a băut, şi s-a scuturat lent - fără să participe la gest. eu pot povesti despre asta acum, şi asemenea regelui şi reginei într-un joc de şah, ei mă ascultă în scaunele lor lent sculptate. dar cea despre care eu povestesc cu vorbe ocolite pentru ei nu e reală.
Ea a plecat în grabă, fericită - Pentru totdeauna. Curând el şi-a dat seama că absenţa ei Era mai puternică decât fusese vreodată prezenţa. Camerele se umpleau încet cu gol Şi tăcere mai răsunătoare decât orice sunet. El a simţit primul junghi de dor.
Până şi parfumul ei dispăruse...
Absence
She left happily, in a hurry - Leaving for life. Soon he knew her absence Was stronger than her presence Had ever been. Rooms slowlz filled with emptinnes And silence louder than any sound. He felt the first pain of missing her.
