Mircea Ivănescu

vorbe, vorbe, vorbe...

trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme - îţi aminteşti
mai târziu de ele - aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva - ceva ce nu se mai aşază
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine - că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele -
oricine poate să vorbească - nu asta
e principalul - ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)

şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme de zăpadă...

Gabriela Melinescu

Dimineaţa

Rătăcind pe străzi
Printre oameni observând singurătatea...
Iubire, unde eşti?
Îţi place să torturezi şi dimineaţa?
În ce cameră?
În ce pat?
Într-un trandafir negru
ţi-am descifrat chipul...
Mă întreb sub ce formă te arăţi altora
ce nume foloseşti răspândind sămânţa
care dublează stelele
Pe o scară milenară
se suie şi se coboară
generaţii lăsând
urme mov de struguri.
Se aud gemete de cuvinte
consoane şi vocale strivite
adieri de bozii înflorite alb
în muzica din pieptul tău.

Vasile Muste

Biografie selectivă

S-a spus despre mine că sunt specialist în copilărie că ştiu

pe dinafară cursurile de disperare ale bunicilor mei

şi la nevoie pot face rost de păsări pe cer

că la marginea memoriei deţin grădini suspendate

unde cultiv primăveri nelumite că seva-mi urmează copacii

cu braţele pline de flori pe drum spre biserici

şi clopote aruncă-n ferestre cu nuci de lumină

că nu mai rămân în praful speranţei la capătul

parcului când luna trage raze şi adună îndrăgostiţii

în podul casei cu cărţi despre originea nopţii

lângă viespi locuind ilegal pe sub corni

la Vima Mare pe pământurile colectivizate de iarbă

că încă din viaţa şi din camera alăturată

mă mai aude mama trântind poarta spre visul

în care voia să rămână

a fost odată

n-ar fi fost să se spună.

 

Constanţa Buzea

Plecare

Seară de câmp, caut decât o plecare.
Nimeni nu vede, locul întreg s-a mişcat.
Merg fără gând, trup fără păcat.
Cine mă vede (dar cine mă vede?) tresare.

Tuse de fum, pietre în jurul fântânii,
Vrăbii puind oul lor roşu pătat.
Dacă mai pot, apropiată de sat,
Vreau să vă simt şoareci cu aripi ai lunii.

Mircea Ivănescu

lecturile noastre

" te asemui cu bună îndreptăţire cu acea noapte de

iarnă liniştită, rece, în care duhurile s-au înstăpânit

asupra mea, în tine nu-mi mai străluceşte soarele,

în tine îmi fulgeră mii de stele, şi toate cele mărunte

 pe care le luminează ziua mi se topesc pe

nesimţite în toate contrarietăţile lor colţuroase într-o

revărsare sublimă, tu eşti rece şi prietenos mie

şi liniştit ca noaptea luminoasă de iarnă. "

                           (Bettina Brentano)

şi deschid cartea - o carte care nu vrea să fie
de basme - şi acolo citesc - " te asemui cu îndreptăţire
cu acea noapte de iarnă liniştită, cu o subţire
înfiorare de frig, în care duhurile şi-au aşezat străvezie

înstăpânire asupra mea - în tine nu străluceşte
pentru mine soarele, în tine îmi fulgeră mii
de stele - şi tot ceea ce în lumina zilei are aurii
înţelesuri şi, contraziceri bont colţuroase, acum îşi topeşte
clarităţile îngheţate - şi se face o lume rece, o scoborâtă lent pace,
limpede, liniştită - aşa cum eşti tu - ca o noapte
luminoasă de iarnă " - şi închid cartea - astea sunt şoapte

din cărţi - şi îmi spun că nu mai am acuma ce face
cu vorbe din cărţi - câtă vreme realitatea e doar câte o înceată
clipă, în care e o fiinţă care nu-şi ridică încă faţa iluminată.