Prin nea, prin ceaţă, Cu vântu-n faţă, În hău de umbre, Prin neguri sumbre, Ceas de ceas! Ceas de ceas! Nici răgaz, nici popas ! Chinuri mai lesne Aş suferi, Decât aceste Mari bucurii. Ah, o-nclinare Ce inimi uneşte, Ce turbare Nu zămisleşte! Cum să mă rup? Spre codru s-apuc? Totu-n zadar! Vieţii altar, N-ai pace, nu Dragoste, tu!
M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă pâna când gândul mi-a devenit trup. M-au uitat frunzele adumbrindu-mă până când nevăzutul mi-a devenit văzut. Stau ca și cum cineva ar trebui să-și aducă aminte de mine și-ntre timp, ros de aer și nins mi se stinge lumina-n oricine.
Ești atât de frumoasă, iarnă! Câmpul întins pe spate, lângă orizont, și copacii opriți, din fuga crivățului… Îmi tremură nările și nici o mireasmă, și nici o boare, doar mirosul îndepărtat, de gheață, al sorilor. Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă! Și nu trece nimeni doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru și gândul crește-n cercuri sonorizând copacii câte doi, câte patru.
