Sonetul toamnei
Prea timpuriu vii toamnă să-mi dijmuieşti cuvântul
Şi să mă-ncerci cu brume de parcă n-aş mai vrea
Să treacă boarea verii, din nou, prin carnea mea,
Şi prin frunzişul vieţii să mi se-agaţe vântul...
Prea mi te-aşezi pe suflet cu veşti de vreme rea,
Deşi pe la răspântii nu-ţi caut legământul,
Chiar dac-atâtea visuri sunt una cu pământul
Şi-ntre culesuri calea îmi pare mult mai grea.
Nici fără preţ scumpeturi, nici dor peste măsură
N-am cheltuit orbeşte, când s-a ivit vreun semn,
Decât pentru mireasma din floarea de răsură
Şi pentru gustul fraged dintr-un sărut solemn
Pecetluit cu ceara cireşelor pe gură,
Când spre limanul toamnei nu mai găseam îndemn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu