Nu-i nimeni să descânte castanii-n miez de iarnă,
doar eu încerc zadarnic, înveşmântat în ger,
şi noaptea bocitoare zăpezi în hohot toarnă
ca să-mi oprească zborul obişnuit spre cer.
Prieteni, unde sunteţi? Suava nebunie
a dragostelor triste s-a dus demult cu voi...
Castanii mei îngheaţă şi inima-mi sfâşie,
şi-n mine şi pe stradă castanii-s morţi şi goi.
Era o tinereţe când ne-ascultau castanii.
O, câte ierni de taină cu-un semn am îmblânzit!
Prieteni, unde sunteţi? Ca-n cuie-s prinşi azi anii
şi nu pot să-mi iau zborul spre cer, obişnuit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu