Ca-n tablou cer curat albăstreşte.
Zori de mai. Soare. Linişte grea.
Cărăbuşul pe-o creangă zâmbeşte
parcă azi ziua lui s-ar serba.
Oboseala a prins să se-aştearnă
şi-atât viscol pe toţi i-a mâhnit.
Orişicât aţi cânta pentru iarnă,
n-are rost s-o lungiţi infinit.
Om cu om nu se văd din zăpadă;
noaptea parcă-nchisoare ar fi;
tot ce e, e albit dintr-o dată
şi de ce - nici zăpada n-ar şti.
Orice om rătăcit în omături,
orb şi mut fără voie-i destul.
La o parte cu iarna, în lături,
că de toanele ei sunt sătul.
Slavă Domnului, tufe, dumbravă,
se vor umple de cântece iar.
Şi deşi primăvara nu-i gravă,
respiratul e strict necesar!
Doar în mai se desfată natura,
fiare-n codru, stea-n cerul curat;
şi răzbate din toată făptura
acel "ah!" îndelung revărsat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu