Geo Dumitrescu

Singur-lună

Sufeream de alergia singurătăţii. Luna...
(Dar mereu năvălesc venerabile inerţii
şi gândurile mi le-apucă de gât, lăsându-mi
pe emoţii curate, aproape neîncepute,
urme groase de labe literare.)
Aş fi vrut să mărturisesc sincer :
Sufeream... În fine, mai lipsea cineva
ca să fim doi. Mai ales seara,
când luna, plutind printre nori...
(O, mâzgă livrescă, blestemata încremenire
a vorbelor, tocite, îndobitocite în sensuri !...)
...atât de singur, uneori, de parcă
toţi oamenii se îndreptau spre mine
făcându-mă să mă simt că s-ar putea,
din cea mai simplă bucurie biologică,
să lăcrimez, ca la vederea
unor frunze, dimineaţa.

Acest sentiment simplu, uman,
aş fi vrut să-l mărturisesc cinstit,
în cuvinte puţine, acest sentiment
de toamnă, de Toamnă. De toamnă ?...
(Ah, ticălos, nefericit lustragiu de cuvinte,
atelier de sorcove!...Hârtia
e plină de gângănii strivite, vorbe
cu treizeci şi două de picioare, inerţii grase,
târâtoare, duhnind a cerneală stătută,
sinuase moluşte cotcodăcind duios
peste neîncepute emoţii, printre gânduri
desfăcute în şisturi virgine...
Ei bine, nu sunt singur!
Ei bine, dacă vreţi cu tot dinadinsul,
nu sufăr, nu e toamnă,
nu e nici lună - nu-i nimic..."toate trec,
durere sau noroc,
nimic nu ţine viaţa-n loc", pam-pam!...
Şi mă numesc încă o dată Popescu, şi pot
să declar, într-un elan nestăvilit,
punând la tâmplă două deşte:
"prin transcrieri succesive,
nu încape îndoială
versul se îmbunătăţeşte!"...)

O lacrimă. Stop. Totuşi, toamnă.
Mai lipsea cineva ca să fim doi.