Daniela Crăsnaru

De dragoste, de pierdere

Tăcerile, erau ascunse gropi sub ceaţă
cum clipa e sub zaruri, când ele sunt tocite!
Ştiu, braţul tău mă iartă şi mă primeşte numai
când carnea-ncenuşată mi-o trece de ispite.

Sunt treptele prea limpezi. Atingerea le-ar pierde.
Noi lunecăm în umbrele noastre ca-n fântâne
cu apa, blestemată, ne-ngăduiţi fiind lumii.
Peste vorbe, doar vorbele stăpâne.

Fără de noi, pierduţii: străina haină, trupul,
cuvântul refuzându-şi peretele de ceară
prin care văl lumina încremenind în lucruri
şi aiurarea lumii zidite în afară.