Ars Poetica
Îmi învăţam cuvintele sa iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
Nu începeau să bată.Le arătam arborii
şi pe cele care nu vroiau să foşnească
le spânzuram fără milă,de ramuri.
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
între cornul taurului şi iarbă,
între stelele negre ale luminii şi pământ,
între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinaţie,
numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,
de la ea însăşi,
la ea însăşi.
"Înşiruirea de versuri din faţa dumneavoastră este un fel de pasăre care zboară invers, - ca să repet o inspirată imagine a lui Borges.
RăspundețiȘtergereEa propune, din punctul de vedere al sentimentelor, sentimentul că apocalipsul a fost de mult, de foarte mult, şi că amintirea lui poate fi considerată numai ca o sursă a cuvintelor reci, neschimbate în urlet."
(Nichita Stănescu)
Din volumul(2) de versuri "Ordinea Cuvintelor" (1957-1983), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985