Dumitru Matcovschi

Pădure verde, pădure deasă

Pădure verde, pădure deasă,

cea mai adâncă, cea mai frumoasă...

Şi trece-o vară cu dor pribeag...

Şi nu mai vine cine mi-e drag !

Pe o cărare demult uitată

se plimbă luna însingurată...

Adoarme puiul pe ram de fag...

Şi nu mai vine cine mi-e drag !

O frunză verde îngălbeneşte,

Vântul o smulge, o prăpădeşte...

Se-aşterne bruma pe mal de lac...

Şi nu mai vine cine mi-e drag !

Pădure mamă, pădure soră...

Doru-i de-o viaţă, ci nu de-o oră...

Iar viaţa trece, troiene cad...

Şi nu mai vine cine mi-e drag !

Nichita Stănescu

Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară intre mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care o am pentru Ulise - şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte-o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!

E un trup al tău, vechi, 
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoiasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.

E o ferilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung, iubito,
lasa-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

George Ţărnea

(Reflex 13)

În ochii tăi mă vindec
şi mă scald,
Ne ţinem, unul altuia, 
de cald
Sau noaptea, poate,
numai de urât...
Eu nu te-ntreb
de unde-ai coborât,
Tu nu mă-ntrebi cât stau
şi unde plec...
Şi, uite-aşa, trec zilele,
cum trec,
Şi, uite-aşa, vin nopţile,
cum vin,
Dar dacă încă vreau să te mai ţin,
Din când în când, visând,
pe braţul meu,
O altă zi se va-ntâmpla mereu
Şi-o altă noapte se va-ntoarce-n noi,
Să ne convingă, totuşi, pe-amândoi,
Cât de frumos e cerul şi de-nalt
Privit, prin somn, cu ochii celuilat.