Doar lampa,-acum o frunză-ngălbenită, Şi somnul tău cu mine au rămas, În vecinicia-aproape moartă-n vechiul ceas.
În orizontul meu de toamnă şi de pace, Curând voi luneca şi eu în somnul greu, Iar ceasul picura-va fulgi de noapte Şi peste corpul meu.
Şi pe-amândoi îmbrăţişaţi în somn Va toarce viaţa orelor, precum Te-nvăluie în somnul tău acum.
Şi nimeni nu va fi să ne privească, Când noaptea va urma să crească, să descrească, Cu-ntreaga-i viaţă peste noi, şi nu vom şti, Ci vom deschide ochii-n alba zi.
Şi ziua va fi rece, iar în casă Va bate-un ceas strein şi alb pe masă.
Ce plumb mă leagă de pământ, Ce greu mi-e trupul şi ce frânt, Ce linişte-i în jur acum, Mi-e viaţa numai fum. Îmi cad pe faţă fulgi de nea, Ca pe un bulgăr de mormânt Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt, Ce rece e pe faţa mea.
De unde-n gură atât cobalt Ce mult aş vrea să-mi fie cald Să nu se audă nici un tun, Ce 'nalt e cerul şi ce bun. Toate-s aproape şi departe Şi parcă-s legănat de ape, Cu ochii în eternitate, Ce stranie singurătate.
Iar ninge tare şi mi-e frig, Aş vrea să mă ridic să strig: Cine-i alături şï mă cheamă, Mamă, mamă!
Te-am iubit disperat, ortodox şi eretic, Te-am iubit protestant, protestând, Te-am iubit în cuvinte mai mult ca aievea, Arzând şi arzând şi arzând. Te iubesc, în sfârşit, fără stări delirante, Inima mea-i un organ anatomic şi-atât, Fără tremurul mistic zvâcnind la turnante, Fără nodul de lacrimi din gât. Te iubesc deci metodic, egal, eficace, De la pupa la prova cu tot cu catarg, Ca matelotul cuminte ce spală puntea pe brânci Fără să vadă în larg. Ce victorie mare, aş zice totală, Ce era de ucis s-a ucis elegant, Cum ai sparge în vis un vas cu parfumuri Rostogolite în neant. Ce victorie mare, aplaud-o tu, Pune steagul ei hohotind în fereşti, În vremea asta sufletul meu pompează nebun Sânge în versul din care lipseşti.
I cried over beautiful things knowing no beautiful thing lasts.
The field of cornflower yellow is a scarf at the neck of the copper sunburned woman, the mother of the year, the taker of seeds.
The northwest wind comes and the yellow is torn full of holes, new beautiful things come in the first spit of snow on the northwest wind, and the old things go, not one lasts.
Trecere de toamnă Am plâns la căpătâiul lucrurilor frumoase , ştiind că nimic frumos nu durează.
Câmpul îngălbenit al albăstrelelor este o eşarfă la gâtul unei femei bronzate , maica anului , culegătoarea de seminţe.
Vântul de nord-vest soseşte , iar galbenul este zdrenţuit de pale , noi minunate lucruri se arată odată cu prima bură de zăpadă a vântului de nord-vest , căci lucrurile vechi se duc , nu durează.
Ascultă o clipă, luna este o frumoasă femeie, o singuratică femeie, pierdută într-o rochie argintie, pierdută în rochia argintie a unei călăreţe de circ.
Ascultă o clipă, noaptea, lacul este o singuratică femeie, o frumoasă femeie înconjurată de mesteceni şi pini care îşi amestecă albul şi verdele cu stelele sparte în pulberea nopţilor senine.
Ştiu că luna şi lacul şi-au împletit rădăcinile în inima mea, la fel ca o singuratică femeie în rochie argintie, o frumoasă femeie în rochia argintie a călăreţei de circ.
Este un dor în fiecare alună ? Este o nădejde în fiecare clucă de porumb ? Este un sărut în fiecare diformă umbră care se ridică ?
Trifoi şi zumzet, deodată ; vânturi puternice şi noiembrie plouă.
Cumpără încălţări pentru aspra vreme din noiembrie. Cumpără cămăşi ca să dormi afară în luna lui mai.
Cumpără-mi ceva fără folos, să-mi amintesc de tine, Trimite-mi o foaie de oţetar de pe un deal din Illinois.
Din chipurile care mărşăluiesc prin licăririle buştenilor aprinşi, Din muzica focului care cântă iernii, Fă ca al meu chip să umble prin purpură şi cenuşă, Fă-mă unul din cântăreţii focului zvonind o iarnă.
În septembrie când argintul topit picură lin peste noaptea grădinii, Moartea, bătrâna zeflemitoare, vine şoptindu-ţi ca un prieten delicat, ce-şi aminteşte de tine. Sub trandafirii verii când purpuriul aprins se îngână cu-amurgul frunzelor roşii sălbatice, iubirea cu mâini mici venind te atinge, deşteaptă mii de amintiri şi delicat îţi şopteşte întrebări fără răspuns.
Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei, tu – la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau între noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-l înfigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de căderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut structura materiei, de la-nceput.
Aşteaptă-mă diseară la fereastră Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare ... Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme, Să-mpodobim iubirea care moare ...
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme ... Sunt flori târzii, sunt florile din urmă, În viaţa lor e moartea primăverii, Cu viaţa lor iubirea ni se curmă ...
Aşteaptă-mă diseară la fereastră Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis – Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme Şi cel din urmă cântec ce ţi-am scris ...
Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoară o urmă nevăzută de nimeni în nisip. E oare talpa celui care-a trecut aseară? Sau numai prevestirea, prezentă fără chip a unui zeu ce-așteaptă să se-ntrupeze? Cine-i atât de blând și tainic sub vântul mișcător, și-n stare să imprime la ceasul grav al cinei imaginea inversa a fetei tuturor? Mă cuibăresc ca valul în ea, mă strâng, mă-nghesui, mă las sorbit ca spuma de-un element poros și modelez în soare o clipă înțelesu-i secret, spurcat de păsări și tălmăcit pe dos. Înnebunit de lună, orbit de suflul mării, pescarul iese palid din vuietul verzui. O, negativ al lumii, tipar al întâmplării, cum semeni tu cu urma ce-o-nscrie talpa lui ...
Nici nu mai ştiu dacã erai frumoasã Și nici în ce culori îţi stă mai bine, Știu doar cã amintirea nu mã lasã Și cã mi-e imposibil fãrã tine.
Vizionez femei nenumãrate, Femei interesante mã mai sunã, Dar rece şi strãin mã simt de toate Și nu mã vãd cu ele împreunã.
Nu pot nici sã-mi explic întreaga dramã, Care-a decurs din întâlnirea noastrã, Dar vechiul dor al dragostei mã cheamã Și tu îmi faci cu mâna la fereastrã.
Subtile explicaţii cui i-aş cere? Tot prostul face pe interesantul Și-n condamnarea asta la tãcere, Mai conversez de-a surda, cu neantul.
Și cum sã transformãm iubirea-n urã, De ce nu noi, ci solii sã lucreze, Și sã pãtãm simţirea cea mai purã, Punând incendiul tot în paranteze?
N-aş vrea sã te-ndârjesc sau sã te sperii, Nici sã te fac sã te-ndoieşti de tine, Dar eu te-am adorat fãrã criterii, Estet bolnav, al patimii depline.
De dragul tãu, am fost cu lumea-n luptã, Te-am apãrat de bârfe şi de crivãţ, Și dupã toatã veghea ne-ntreruptã, Cedez numai în lupta împotrivã-ţi.
Și totuşi tu ai fost cea mai frumoasã, La mine-n braţe îţi fusese bine, Obsesia iubirii nu mã lasã Și-mi este imposibil fãrã tine.
Toamnă-n grădină, toamnă pe deal, Toamnă pe șes, Toată lumina prinde rugină, frunzele ies Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere Într-o cădere de culoare fără putere.
Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat, Vara e mută ca o greșeală-n care-am stat. Cum suntem azi, am fost și ieri, alții, tot alții, Marea ne uită, uită-ne munții, înalții.
Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină, Frunzele aduc înspre pamânt urme de vină. Totuși ce preț necugetat se pregătește Pentru livezi și pentru vii, pentru nădejde.
Pentru un cer încă senin, pentru schimbare, Pentru toți sâmburii care devin lacre de soare?
Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine Într-o dup-amiază, când Fereastra sufletului zăvorâtă bine Se deschisese-n vânt, Fără să ştiu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată, Sertarele, cutiile, covoarele, Ca o lavandă sonoră. Iată, Au sărit zăvoarele, Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic Dacă nu intra să sape, Cu cântecul, şi degetul tău cel mic, Care pipăia mierlele pe clape – Şi-întraga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prabuşiră şi norii În încăperea universului închis. Vijelia aduse cocorii, Albinele, frunzele...Mi-s Şubrede bârnele, ca foile florii.
De ce-ai cântat? De ce te-am auzit? Tu te-ai dumicat cu mine vaporos – Nedespărţiţi – în bolţi. Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
Mergeam aşa, Când deodată în faţa mea, S-au desfăcut două drumuri : Unul la dreapta, Şi altul la stânga, După toate regulile simetriei.
Am stat, Am făcut ochii mici, Mi-am ţuguiat buzele, Am tuşit, Şi-am luat-o pe cel din dreapta (Exact cel care nu trebuia, După cum s-a dovedit după aceea).
Am mers pe el cum am mers, De prisos să mai dau amănunte. Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două Prăpăstii : Una la dreapta Alta la stanga. M-am aruncat în cea din stânga, Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt, Grămada cu mine în cea din stânga, Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf! Târâş, m-am urnit mai departe. M-am târât ce m-am târât, Şi deodată în faţa mea S-au deschis larg două drumuri. "V-arăt eu vouă !" - mi-am zis - Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga, În vrăjmăşie. Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică. Şi la prima răscruce M-am dăruit cu toata fiinţa Celui din dreapta. Tot aşa, Celălalt trebuia acum, celălalt... Acum merindea îmi e pe sfârşite, Toiagul din mână mi-a-mbătrânit, Nu mai dau din el muguri, Să stau la umbra lor Când m-apucă disperarea. Ciolanele mi s-au tocit de pietre, Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi, C-am ţinut-o tot într-o greşeala...
Şi iată în faţa mea iar se cască Două ceruri : Unul în dreapta. Altul la stânga.
E încă în mine greul pietrelor, dintre cari m-am ridicat când zi s-a făcut. Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor. Simt încă în mine greul pământului şi deznădejdea lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi.
Neguri mai stăruie-n gând şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini pe drumuri neprietenoase. Din trecut câteodată mai vine un vânt. În ceasurile desprimăverii, dragoste, în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri, căci numai tu nu ai amintirea marilor întunecimi, fă să uit cumplita povară a văzduhului negru, ce-l port pe umeri şi dă-mi tăria de-a suporta bucuria eliberării.
Împreună sântem foarte dialectici (Tu știi că a fost cea mai frumoasă Zi din viața mea? Ce bine-ar fi să fie așa. "Ba da". Te rog fraza asta să n-o tai) De fapt, poezia de dragoste ar trebui sa fie semnată Chiar de muze. Poeții să se inspire și ele să pună degetul. Tu să întinzi aripa peste versurile mele "N-am întins-o?" Așa, o pană. Vreau o fâlfâire deplină.
Simțeai că veneai până lângă mine Și deodată un gol de aer. Ce se întâmplă? Mă gândeam la tine. Golurile de aer nu știu ce-o fi cu ele, Așa e când zbori, zburam spre tine. "Oricum, eu receptam fluidul." Și eu mă ghidam tot după fluid. Noi nu lucram decât pe Baza de flux magnetic. Știi că la ecuator cântărim Mai mult decât la poli?
În orice caz, când sântem împreună Cântărim mai mult, Sântem două ecuatoare încolăcite Două ecuatoare și - un pol - ca niște șerpi. De ce numai unul? Pentru unitatea contrariilor. Plus cea mai ieftină energie... Nu știu dacă intelegi? Ce zici de titlul ăsta? Ești ca o sferă de sticlă În care Dumnezeu a strecurat Și-un clopoțel. Când se-nvârtește pământul, sună clopoțelul. Tu suni. Da, dar n-am sunetul frumos Decât în sfera de sticlă Vibrez din toată ființa Și tu-mi culegi vibrațiile Și mi le restitui, sărutate.
