Camelia Rădulian

Secunda

Îmi e teamă să calc în această secundă

Frumos fără seamăn îți este ochiul verzui

Fără seamăn de albastră,mă tulbură Luna

Când flori de lavandă în ceasornice pui

Mi-ai spus dulce femeie cu ochi vărateci

Vino să zbori peste sângele meu

Să mă duci unde cresc trandafirii sălbatici

În valea cu umbre, visătoare mereu !

Îmi ești sortit să-mi fii noapte

Îți e sortită lumina

Doar cât picură Luna peste valea cu flori

În secunda muritoare din zori

Mi-ai spus tristă femeie cu umeri de lapte

Mi s-a dat mângâierea să te pot mângâia

O să fim amintire când în ceas se va pierde

Secunda aceasta muritoare și grea.

Ion Minulescu

Romanța inimii

Inimă -- ciutură spartă --
Cui mai duci apă la poartă,
Dacă nimeni nu mai trece
Să-ți soarbă din apa rece --
Apă bună de descântec
De la ochi pâna la pântec...

Inimă -- ciutură goală --
Cine te spoi cu smoală
Și te-ascunse în ogradă,
Nimeni să nu te mai vadă,
Ca să-ți mai cerșască apă
Când de sete gura-i crapă?

Inimă -- ciutura mea --
Dă-mi să beau, dar altceva,
C-apa rece ți-au golit-o
Toți cei care ți-au sorbit-o!...
Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie --
Dă-mi un strop de apă vie!...


 

Nina Cassian

Proiect de înțelepciune

Știu de pe-acum ceasul acela în care

voi scotoci după tine, prin zece sertare,

ca să-i pot spune cuiva cât de mult am iubit

în tinerețile mele.

Multe scrisori voi avea, și fotografii,

teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,

și, printre ele, mâinile mele foșni-vor

searbăd ca frunzele vechi.

Dar am să spun, am să spun cum zâmbeai lânga mine

buzelor mele de-atunci, dulci și veline,

și cum știai că vom fi împreună mereu,

veșnic (sau până la moarte).

Și am să spun că aveai câte-un profil,

care-și pierdea în lumină hotarul fragil,

ochii pestriți ca două gâze imense,

prinse în ploaia de-april.

O să mă laude-acela, fără-ndoială.

« Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală ... »

Eu voi închide sertarele. Știu de pe-acum

ceasul în care ...

Antichrisis

Am vrut să respir aerul vârfului de munte
Dar e un pustiu îngheţat fără tine.

Am vrut să mă scalde un ocean de iubire
Dar am eşuat pe ţărmurile viselor pierdute .

Ţie ţi-am închinat cântecul lebedei
În fiecare sunet scris a fost o parte din inima mea

Veşnic arzând pe rugul unei iubiri pierdute
Încetează să baţi, inimă-mi sângerândă!
Acest cuţit a despicat prea adânc
Şi pentru ultima oară mi-am dorit să nu respir

Cândva dansau văpăi în inima mea:
Ţi-am dăruit cu mult mai mult decât iubirea
Şi tu ai sfărâmat cu mult mai mult decât o făgăduială

Planeta noastră a disparut într-o cumplită devastare
Printre vălurile Timpului
Nu era nici-o comoară la capătul curcubeului
Undeva dincolo de Andromeda
Am aşteptat până la sfârşit de decembre
Dar s-a sfârşit căutarea mea
Către copilul solstiţiului de iarnă
Care se va stinge în tăcere într-o noapte de vară

Vino acum, romantic înger al morţii
Să-mi cânţi imnurile din Kyrahnea
Strânge-mă tare-n braţe
Acoperă-mă cu petale ofilite şi fără parfum
Şi mă du adâncului mării mele iubite

Sunt atât de obosit, nesfârşit de obosit
Te rog, aşteaptă-mă sub soarele nopţii
Când voi cânta şi voi dansa din nou
Şi ecoul râsului meu
Va răsuna iarăşi pe dealuri...

Oh, cât m-am străduit, cât am iubit
Cât am încercat să-mi păstrez visul
Cât mi-am dorit să trăiesc - dar acum plec acasă
Într-un loc în care iubirea e o lume
Dincolo de litere
Şi în timp ce sărut amintirea şoaptelor tale
Am început să văd lumina ...


 

Nicolae Labiş

Am căutat

 Am căutat și caut. Căutând 
 M-am pomenit greșind. Din când în când 
 M-am pomenit din vina mea flămând 
 Și m-am însângerat în spinii 
 De pe cărările spre zările luminii. 
 Dar dacă cineva gigantic ar veni 
 Și mi-ar rosti: Eu îți dau viața toată 
 Neîncepută, nepătata, 
 Dar să mi-o dai apoi în seamă mie 
 S-o duc înspre visata zare purpurie 
 Pe drum neocolit, de netezime, 
 Pe drumul neștiut decât de mine... 
 Deci astfel de mi-ar spune 
 Eu aș simți că tot ce-mi spune-i putred,  
 Cu hotărâre i-aș răspunde:- Nu cred! 
 De poți schimba secara-n trandafir, 
 De-mi poți schimba viața, nu mă mir: 
 Chiar de-ai schimba bătrânii în copii, 
 Drum drept și neted tu nu poți să știi -  
 Și chiar de-ai ști, pășind în urma ta, 
 Nimic n-aș mai simți și n-aș vedea. 
 Eu sunt aici, cu frații mei în jur, 
 Cu ei mărșăluiesc și râd și-njur, 
 E-un soare fața-n zare să ne scalde, 
 Pășind spre el străbatem ținuturi tot mai calde, 
 Iar de privești atent la cercetare 
 Și nouă de pe frunte prind raze să ne zboare. 
 E drumul greu. Străbatem prăpăstii și cascade 
 Și suferim, dar știm c-așa se cade. 
 Ținuturile-acestui veac lung, clocotitor 
 Vreau doar cu pașii mei să le măsor. 

Grigore Cugler

Despărţire

Eu m-am văzut plecând
cum vezi plecând un prieten
pe lunga despărţire
nedumerit
şi singur
la drum necunoscut.
Amar îmi este gândul
că poate niciodată
n-am să mai fiu cu mine
ca-n anii tinereţii
în anii mei albaştri...
M-am despărţit de mine
şi m-am văzut plecând.
Acuma, sunt eu singur
eu singur,
fără mine...

George Bacovia

Largo

Muzica sonoriza orice atom...

Dor de tine, şi de altă lume,

Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.

Ana Blandiana

Molecule de calciu

Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.

Giacomo Leopardi

Infinitul

Întotdeauna am iubit colina
aceasta solitară, gardu-acesta
ce-n mare parte-mi fură orizontul.
Dar, stând şi contemplând, ating cu gândul
interminabilele spaţii nevăzute
şi liniştea cea supraomenească
şi pacea din adâncuri; că aproape
mi se-nspăimântă inima. Când vântul
foşneşte printre crengi eu, infinita
tăcere o compar cu-această voce:
şi-mi aminteşte de eternitate,
de anotimpuri moarte şi de-aceasta
prezent şi viu, de sonurile sale
în imensitate gândul mi se-neacă:
naufragiul mi-e dulce-n astă mare.

Nina Cassian

Dezgheț

Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii;
O mie de uși s-ar da-n lături
Și s-ar umple văzduhul de păsări
Și - ca legătură de chei a pământului -
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
Și s-ar vesti dezghețul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni
Și-ar începe să călărească la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;
Sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău -
Tu, dezghețul meu, soarele meu!

Mihai Eminescu

Dorința

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Adrian Păunescu

Cireșul

Nu-i loc pentru iubire pe pamânt

Ofelia pe ape s-a-necat

Actorii joacă Hamlet - rolul sfânt

Sub zodia fatalului păcat

Veneam din țară-n țară-nspre a mea

Și undeva, nici nu mai știu precis

Un vameș îmi ucise poza ta

Iubirea e un lucru interzis

E un cireș, e un cireș

Cireș sublim, cireș sublim

Care ne-așteaptă să-i fim hoți

Să-l jefuim - noi, noi, voi, voi, ei, ei, toți, toți
Dar tu, iubirea mea, poți să și mori

Eu te păstrez întreagă, ochi și nervi

Degeaba te tot vând neguțători

Sclavia lor n-ai vreme s-o observi

De gen neutru e acest destin

Care pe oameni vrea să-i țină reci

Dar noi în masculin și feminin

Ne împărțim, ne-o împărți în veci

Iubirea-i o anexă pentru mulți

Rulota unei vesele mașini

Dar noi, sălbateci, tineri și desculți

Ne vom iubi trecând prin foc și spini

Iubirea nu e târgul indecent

În care dăm ce ni se dă-napoi

Legalizați în orice parlament

Această conspirație în doi.

Ioan Barb

Strălucind în timpul ce nu s-a ţesut

Eu sunt un ţărm
tu eşti celălalt ţărm
fără noi fluviul
n-ar mai luneca spre ocean –
ne oglindim în apele
întunecate şi leneşe
ca două oraşe gemene
zidite pe stânci

deoparte e lumea mea
de cealaltă parte o altă lume
lumea ta unică
pe care o întrevăd
dar n-o cunosc –

ne contemplăm
de pe înălţimea stâncilor
din turnul de veghe
ce muşcă din cer lacom
strivind în dinţii crenelurilor
albastrul floral

ne pândim
prin ochii pisicii
lascivi şi galbeni
străini ca o peşteră

ca două imperii
de departe
ne facem semne
ne chemăm
ne dorim
dar nu putem fi decât două maluri
roase de vânturi
sărutate de secetă
părăsite de păsări

din când în când
trece un vas prin apele leneşe

numai atunci privirile noastre
se contopesc
pe catarge în zare
şi stăm faţă în faţă
fără să ne cunoaştem
fără să ne vorbim

totuşi
chemă-mă din lumea ta
şopteşte-mi neîncetat
poate va fi secetă
şi fluviul va seca la noapte
doar pentru o clipă
pentru un ceas nebun
să rămânem singuri
îmbrăţişaţi în iubire
strălucind
adunaţi în cămaşa zdrenţuită
a timpului ce nu s-a ţesut...


 

Mihu Dragomir

Tu

Numai cât te gândesc,
şi sângele dansează în jurul inimii,
numai cât te aud,
şi sângele se resfiră ca o harfă.
Poate nu ştii, poate n-ai să ştii,
dar mersul tău e-un alfabet copilăresc,
şi numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
şi dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
şi-aud în lacul neliniştit al inimii
un foşnet : se desprimăvărează.

Fernando Pessoa

Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa.
Să refuzăm, aşadar, tot ceea ce ne ridică
Spre irespirabile culmi,
Veşnice şi lipsite de flori.
Să ne mulţumim doar cu ştiinţa de a accepta,
Şi, câtă vreme sângele încă bate la tâmple,
Şi nu se zbârceşte în noi
Însăşi iubirea, să dăinuim,
Precum ferestrele, cu lumina lor transparentă
Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar
Amorţiţi de soarele ce-ncălzeşte
Şi reflectându-l puţin.


 

Victor Eftimiu

Departe, cine ştie ...

Departe, cine ştie în ce oraş ploios
Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine,
Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros –

Departe ... cine ştie în ce oraş ploios ...

Cu fruntea sprijinită pe degetele pale
În ochii tăi, străino, aduni melancolie
Răsfrângi tristeţi de toamnă în lacrimile tale –

Cum stai aşa ... cu fruntea în degetele pale ...

Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate
Cântând întristătoarea şi vaga-i melodie,
În jurul meu s-aşterne pustiu ... singurătatea –

Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate ...

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe,
La ochii-n cari se stinge un dor de mângâiere,
La soarta nendurată ce calea ne-o desparte –

Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe ...

În sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare
Şi golul din odaie se-mprăştie în mine.
Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare –

Şi-n sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare ...

Şi-acum, când cade seara din cerul somnoros,
Când tot mai larg se-ntinde în jurul meu pustiul
Te stingi şi tu, ca mine, urzind un vis frumos –

Departe, cine ştie în ce oraş ploios !...

Daniela Crăsnaru

Scrisoare

Mai ții minte ceva, din tulburatul april?
Mai știi alfabetul acelor frenetice zile?
Turnu-n flăcări de unde-săream amândoi,
Îți mai joacă și-acum, în pupile?
Ții minte? sângele tău, se vindea bucuros
Pe-o monedă de aer, pe-o frunză, pe-o părere...
Ca să poți auzi, în mijlocul codrului
Pe cerul scorburii dulci, cum toarce îngerul miere?
Numele meu, mai schimbă el echilibrul luminii?
Îți luneca-n sânge, corabie cu mirodenii din cer?
Te mai temi, cum să nu, mă strivească amurgul
Sub o-nroșită petală, petală de fier...
Mai ții minte ceva din tulburatul april
Mai știi alfabetul acelor frenetice zile?
Câte clipe, câți ani, și vremea..și vremea...
Mai ții minte ceva din tulburatul april?
Mai ții minte...?

Geo Bogza

Nu credeam să-nvăţ...

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,
Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,
Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.
Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

Elena Farago

 Iubește-mi mâinile

Iubește-mi mâinile
Și ochii
Și iartă-le daca au fost clipe
În care n-au știut să-ți spună,
În care n-au știut să-ți dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta - cât poate doru-ți le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubește-mi mâinile și ochii
Și iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Și prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ți mai pot
Aduce-n mâini
Și-n ochi
Durutul
Târziul zâmbet de lumină...

Florin Chilian

Un Arici pe-un câmp de maci

Între grabă, între treabă
Între urlet, între scrâșnet
Un arici pe-un câmp de maci
Nebunia zilei latră
Piatră împietrită-n piatră
Un arici pe-un câmp de maci
Cărțile ferestre-n ziduri pentru toți
Un arici pe-un câmp de maci
Între vise - regăsire
Între taine - amintire
Un arici pe-un câmp de maci
Printre gânduri, printre rânduri
Printre gene, printre semne
Un arici pe-un câmp de maci
Între râs și răsărit
A uita și amintit
Un arici pe-un câmp de maci
Între clipă, între frică
Între rugă, intre fugă
Un arici pe-un câmp de maci.

Nichita Stănescu

Hieroglifa

Ce singurătate
să nu înțelegi înțelesul
atunci când există înțeles.
Și ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
și surd, ce singurătate
în toiul cântecului.
Dar să nu-nțelegi
când nu există înțeles
și să fii orb la miezul nopții
și surd când liniștea-i desăvârșită,-
o, singurătate a singurătății !

Virgil Carianopol

Contraste

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Și nopți adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Și sunt minciuni care ridică,
Sunt împărați, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieți ce-au strălucit în viață,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ține
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Și negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar și amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăți care îndreaptă,
Dreptăți care nedreptățesc.

Sunt multe contradicții, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinți ce-aduc lumină
Și fericiri nefericiri!...


 

Octavian Paler

Definiția pasului absent

Doar un pas ne desparte.

Nu ştiu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui

eu pe altul

şi între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape

ca să rămânem atât de departe

doar un pas ne desparte

şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.

Nichita Stănescu

Ritual de iarnă

Mereu câte-o cupolă,
Alta mereu.
Ridicând ca de sfânt o aureolă,
sau numai un curcubeu.
Trupul tău drept. Trupul meu drept
ca la o ceremonie de nuntă.
Un preot de aer înţelept
ca două verighete de aer ne-nfruntă.
Tu ridici mâna stângă, eu, braţul stâng:
ne surâdem unul altuia ca în oglindă.
Prietenii tăi, prietenele mele plâng
cu lacrimi silabice, de colindă.
Ne sărutăm. Suntem fotografiaţi chiar atunci.
Fulger. Beznă. Fulger. Beznă.
Mă las pe un genunchi, cad în brânci.
Te sărut melancolic pe gleznă.
Te iau de umăr, mă iei de mijloc,
şi solemni intrăm în iarnă.
Prietenii tăi, prietenele mele ne fac loc.
O tonă de zăpadă pe noi se răstoarnă.

Murim îngheţaţi. Din nou numai pletele
în primăvară ne-mpodobesc scheletele...

Cezara Stanca

Dansează cu mine

Dansează cu mine
Dansează cu mine,dansează,
Pașii îi știm,îi știm pe dinafară,
Strânge-mă-n brațe,strânge-mă tare,
Pănă mă doare.Vreau să mă doară.
Zdrobește-mi așteptările de pieptul tău,
Să mă preling lichidă în amiază
În palmele tale pe mijlocul meu,
Dansează cu mine.Dansează.
Dezbracă-mă de gândurile toate,
Exfoliază-mi din iris orice privire
Și dezlipește-mi sentimentele de trup
Ca pe un rod care-i prea greu
Pentru un ram atât de subțire,
Descheie-mi iubirea de la gât,
Ca pe un nasture ce aiurează,
Dansează cu mine,dansează.
Dă-mi jos ruginita rotulă ce vânt
Îmi răstoarnă spre glezne
Și-nfipți pe jumătate în pământ,
Dansează cu mine prin bezne.
Dezbracă-mă de soartă ca de un blestem,
Luminile din gene ude,bea-le,
Golește-mă de cântul care mai pulsează
Și desfrunzește-mă de vise și petale,
Dansează cu mine,dansează.
Dezbracă-mă de tot ce sunt,
Despride-mi din trup fiece rază
Și stoarce-mă de ploi și de cuvânt
Dansând cu mine.Dansează.
Adună-mi din coapsa rodul nerodit
Fatal,prin tine,niciodată,
Și să dansăm.E tot ce contează.
Dansează cu mine,dansează.
Și-astfel,eliberată de toate și usoară,
Din mâinile tale care-ncep să mă doară,
Din palmele tale doar abur rămasă curând,
Respiră-mă,să mă așez în lutul tău
Ca într-un giulgiu scump,dansând.

Octavian Paler

Cei care am fost la Troia

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…