Elena Farago

... Şi iar mi-i sufletul la tine

...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...
Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...
Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...

Jacques Prévert

Ca să faci portretul unei păsări

Mai întâi pictezi o colivie
cu uşiţa larg deschisă,
apoi pictezi
ceva cât mai drăguţ
şi cât mai simplu:
ceva frumos,
ceva util
pentru pasăre;

pe urmă pui tabloul pe-un copac
într-o grădină,
într-un crâng,
într-o pădure
şi te ascunzi după copac
fără o vorbă
fără să te mişti…

Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede,
dar se mai poate întâmpla să treacă ani şi ani
până se hotărăşte.

Atunci nu te descuraja –
aşteaptă, aşteaptă dacă e nevoie ani întregi.
Viteza sau încetineala cu care pasărea soseşte
n-au nici o legătură
cu faptul că tabloul e reuşit sau nu.

Când pasărea soseşte –
dacă soseşte –
păstrezi cea mai adâncă linişte:
aştepţi mai întâi ca pasărea să intre în colivie
şi după ce a intrat
închizi uşiţa binişor cu pensula,

apoi
ştergi toate gratiile una câte una
cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană.

Pe urmă faci portretul arborelui, alegând
din toate crengile pe cele mai frumoase,
iar pentru pasăre pictezi dupa aceea
frunzişul verde şi răcoarea vântului,
pulberea soarelui,
foşnetul gâzelor prin iarbă în căldura verii,

apoi aştepţi ca pasărea să cânte…

Dacă nu cântă
e semn rău –
semn că tabloul nu e bun

dar dacă vrea să cânte, e semn bun,
e semn că poţi semna.

Atunci îi smulgi o pană
binişor de tot
şi pe un colţ al pânzei te iscăleşti.

Pavel Coruţ

Pribegi prin ceruri

Erai minunea albă.
Mireasa din povești,
La gât purtai o salbă
De pietre-mpărătești,

Din voal ningeai cu stele,
Pe cap purtai coroană,
Din visele rebele
Croisei o maramă...

Pierduți ca pescărușii
În vuietul furtunii,
Trecut-am pragul ușii
Și-n zodia minciunii.

Sub floarea sângerie,
Ne-a adunat destinul.
Prea beți de bucurie,
Noi nu-i zărisem spinul.

Dar am ajuns furtuna
Și te-am privit de-aproape.
În ochii tăi, minciuna
Abia ascunsă-n pleoape

Și-n lacrima ivită,
Strigându-și dispererea.
Atunci, într-o clipită,
Eu ne-am citit cărarea :

Căzuți ca niște îngeri
Înfrânți și răzvrătiți,
Lipsiți de drept de plângeri,
Căci noi am fost iubiți,

Plecați ca două lanuri
Bătute de stihii,
Săraci ca două neamuri
Lipsite de copii,

Vom rătăci prin ceruri,
Cerșind cu palme-ntinse
Un strop de adevăruri
Din viețile învinse...

Vasko Popa

Număr uituc

A fost odată un număr
curat şi rotund ca soarele,
dar singur, foarte singur.

Să se socotească a-nceput, cu sine.

Se-mpărţea, se-nmulţea,
se-scădea, se-aduna
şi-ntotdeauna rămânea singur.

Cu mult mai singur
decât fusese-nainte.

A-ncetat, cu sine, să se mai socotească,
şi s-a-ncuiat în puritatea lui
rotundă, solară.

Afară au rămas urme
ale socotelilor lui.

Au început să alerge prin întuneric,
să se-mpartă când se-nmulţesc,
să se scadă când se-adună,
aşa cum se face-n întuneric.

Şi nu era nimeni să-l roage
să-şi oprească urmele,
să şi le şteargă.

Nicolae Labiş

Pastel obosit

Ochii alunecă de sus în jos
Peste fața albă, peste pieptul frumos
Peste mijlocul frânt, peste glezne
Și se împlântă-n pământ.

Cetatea albă cu dinții suri
Străjuie-n zarea întinsei păduri...
Nu ești.De ce îți aud și acum
Glasul în vuietul pădurii de scrum?

Ploaie de toamnă; straniu îmi pare
Râsul tău în picături rare.

Buciumul. Zbucium pe frunze se-ntunecă
Ochii alunecă.Gândul alunecă
Ca o ghiară frântă pe sticlă.
Dansul trăsnetelor mute, rotunde,
În jurul tău, oriunde...

Radu Gyr

Rondelul unor crizanteme

Și maci și garoafe s-au stins,
primeşte să-ţi dau crizanteme.
Le-am smuls de pe-un ţărm fără vreme,
le-am rupt dintr-un cer necuprins.

Cu şoaptă ce cântă şi geme
din raiul pierdut le-am desprins.
Şi maci şi garoafe s-au stins,
primeşte să-ţi dau crizanteme.

N-au zâmbet de vechi diademe,
dar poate pe ele mi-am nins
zăpezile mele supreme.
Primeşte să-ţi dau crizanteme,
şi maci şi garoafe s-au stins.

George Ţărnea

Reflex

Se rupe în două drumul din senin
Tu nu mai poți să pleci, eu nu mai vin
Și zboară vara harnică de tot
Tu nu mai vrei să vii, eu nu mai pot
De parcă între noi ar fi crescut
Un deal întreg cu iarbă de păscut
Și-un infinit cu iarbă de cosit
Dar nici cosaș,nici turme n-am găsit.
Ce mai rămâne e doar un dulce chip
Sub coșcovitul toamnei baldachin
Și-apoi dispare drumul nesperat
Și ne vedem de viață separat.

Rainer Maria Rilke

Cântec de dragoste

Cum să-mi împiedic sufletul
Să nu-l ajungă cutremurat pe al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
Spre alte lucruri, altundeva?
O, cum l-aş aduna
Lângă ceva pierdut în întuneric,
într-un ungher tăcut, străin, nefremătând
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind
Ci tot ce ne-nfioară pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Si ce artist ne ţine-n mâna lui,
Cântec cum altul nu-i?

Boris Pasternak

Să dăm cu-al vorbei zar...

Mă-ntrebi a cui poruncă-anume

Limba smintitului aprinde?

Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea
Cu mirt şi chihlimbar
Abia, abia, abia.

Să trăncănim, de vrei,
Cu ce ceremonie
Sunt frunzele de tei
Stropite cu lămâie.

Acele lunii, cine
Le lăcrimă-n vergele,
Printre ecluze pline
De geam cu jaluzele?

Şi flori îmi presără
Pe preşul de la uşă?
Scoruşul scutură:
Cursivă jucăuşă?

Ai să mă-ntrebi: dar cine
Dă lunilor lungime?
Şi cui mărunt nu-i pare
Nimicul şi îl doare?

Şi cine-n arţar, prostul,
A pus atâta fast,
Şi nu-şi părăsi postul
De la Ecleziast?

Şi buzelor de dalii
Ai să mă-ntrebi – din humă -
Cine le suflă: „Gata,
Căzu şi-ntâia brumă!”
Iar frunzele răchitei
Pe-alei, pe la spitale,
Le vântură pe dale?

Zici: cine porunceşte?
Păi, zeii cu firi crunte,
Puternici peste fleacuri,
Stăpâni peste-amănunte.

Ghicită-i bezna morţii?
Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,
I-atât de-amănunţită,
Ca liniştea de toamnă.


 

Otilia Cazimir

Poza veche

Sunt eu, fetiţa asta serioasă
Ce stă pe-un scăuieş, cuminte,
Strângând la piept, cu mâinile-amândouă
Păpuşa nouă,
De care încă-mi mai aduc aminte?
(Avea rochiţă albă, de mătasă.)

Mi-e milă de mânuţa ei,
De trupul mic, şi firav, şi puţin:
Mi-e milă ca de-un copilaş străin
Ce-ar fi murit, demult, sub ochii mei...

Pe vremea ceea nu mă cunoşteam, -
Oglinzile erau aşa de 'nalte!
O dată doar, în luciul unui geam
Am bănuit o clipă chipul meu,
Am prins în ochi surâsul celeilalte
Şi n-am ştiut că-s eu.

Dar într-o zi am coborât din cui
O cadră-n care nu era nimic –
Decât o fată cu priviri căprui.
Ca un pisoi prostuţ şi mic,
Am cercetat pieziş, cu frică,
Vedenia stângace.
Am râs: - Săraca, tare-i mititică!
A râs şi ea. – Ai şi mata cercei?
De ce nu vrei să vii oleacă-ncoace?...
Dar mâna care-o căuta pe-a ei
A pipăit zadarnic sticla, rama,
Şi-nspăimântată am fugit la mama...

Azi, din fetiţa aceea nu mai este
Decât o poză ştearsă şi-o poveste.
Cu ochii mari, cu cerceluşii din ureche,
Mi-a adormit – păpuşa veche
Pe scauieşul din grădină –
În suflet, printre cioburi de lumină.

Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum
Coboară linişte pe suflet şi pe drum,
Când bate-n geamuri cea dintâi colindă, -
Din întunericul uitat în mine
Eu simt, încetişor, cum vine
Fetiţa din oglindă,
Cum îşi deschide ochii calzi şi vii
Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.

Geo Bogza

Cum îmi bate ceasul

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieţii mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.

Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.

Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.

Nichita Stănescu

Orație de nuntă

Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum ești tu sunt eu
Nu verde, nu galben, nu roșu
ci foarte verde, foarte galben, foarte
roșu.

Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum ești tu sunt eu
Nu mov, nu foarte mov
ci foarte foarte mov.
Nu cum sunt eu sunt eu
ci cum ești tu sunt eu
un fel de tu sunt eu

pe care nu l-ai mai lăsat sa fie eu

Eugénio de Andrade

Adio

Am consumat deja cuvintele pe străzi, iubirea mea,
Şi ceea ce a mai rămas nu ajunge
pentru a alunga frigul dintre patru pereţi.
Am consumat totul, mai puţin liniştea.
Ne-am epuizat ochii cu sarea lacrimilor,
ne-am epuizat braţele cu puterea îmbrăţişărilor,
am disipat orele ceasului şi pietrele străzilor
în speranţe inutile.

Îmi bag mâinile în buzunare
Şi nu găsesc nimic.
Înainte am fi avut atâtea să ne dăm unul altuia !
Era ca şi când toate lucrurile ar fi fost ale mele:
cu cât îţi dădeam mai mult, cu atât mai mult aveam să-ţi dau.

Adesea spuneai: ochii tăi sunt peşti verzi !
Şi eu credeam.
Credeam,
pentru că alături de tine
totul era posibil.
dar asta era în vremea secretelor.
Era în vremea când corpul tău era un acvariu.
Era în vremea când ochii mei
erau peştii tăi verzi.
Astăzi sunt doar ochii mei.
E trist, dar adevărat:
Nişte ochi ca oricare alţii.

Am consumat deja cuvintele.
Când spun acum: "iubirea mea…",
nu se mai întâmplă absolut nimic.
Şi între timp, printre cuvintele consumate,
am certitudinea
că toate lucrurile ar tremura
numai să murmur numele tău
în liniştea inimii mele.

Nu mai avem nimic să ne dăm.
Înlăuntrul tău
nu mai există nimic care să-mi potolească setea.
Trecutul e inutil ca o zdreanţă.
Şi, aşa cum ţi-am spus: cuvintele sunt consumate.

Adio.

Anna Ahmatova

Lumina bate-n auriu…

Lumina bate-n auriu
Şi-i o răcoare domolită.
Cu ani şi ani vii mai târziu,
Dar şi aşa sunt mulţumită.

Vreau mai aproape să te-aşezi,
Ca să-ţi arăt ceva doar ţie :
Acest caiet albastru, vezi ?
Sunt versuri din copilărie.

Mă iartă c-am fost tristă des.
Că bucurii avui puţine,
Dar cer iertare, mai ales,
Că pe prea mulţi i-am luat drept tine.

Marin Sorescu

Am legat

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească..

Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Nichita Stănescu

Nod 22

O subţiasem strângând-o cu braţul drept
de coasta mea
cădeam cu respirarea peste ea
o adumbream cu umbra vorbei ce eram,
pe toată eu o albăstream,
când steaua cea de raze ne-a trezit
pe jumătate oameni
jumătate mit,
trăiam de parcă ne scriam,
de primăvara verde ne toceam,
iară de toamna aurie
ca prin al simţurilor geam
mai ne vedeam,
mai nu ne mai vedeam,
şi mai trăiam, trăiam, trăiam,
şi mai muream muream muream.

Lucian Blaga

Gorunul

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.


Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?


O, cine știe? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
și liniștea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
și mut
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Lucian Blaga

Risipei se dedă florarul

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmpla fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodata nu vor fi.

Ana Blandiana

Portret cu cireșe la urechi

Mi se mai coc
Lângă urechi
Astăzi perechi
Mâine deloc
Cireşe dulci
Copilăreşti

Tu încă eşti
Ca şi atunci
Uşor din umeri
Când te-ndoi
Foi de trifoi
Tu încă numeri

Tu încă-mi pui
Ca alteori
Cununi de flori
Pe sub gutui

Şi pe sub pruni
Pe sub caişi
Cu ochii-nchişi
Tu încă-aduni

Luni şi cu marţi
Şi joi cu vineri
De anii tineri
Să mă desparţi

Cireşe port
Cercei de-o oară
Ce-mi înconjoară
Obrazul mort

Şi cât de straniu
Cununi de flori
Maci şi bujori
Îmi stau pe craniu.

Marin Sorescu

La dumneata

Chipul meu îmi pare cunoscut
Dar nu-mi amintesc de unde

Nu cumva ești tu
Cel cu care-am râs
Într-o viață,
Lipindu-ne nasul de sufletul lumii
Ca de-o vitrina?

Ai un rid pe frunte
Care-mi amintește de-o istorie
Modernă și contemporană.

Ochii aceștia i-am văzut, dacă nu mă înșel,
Mirându-se pe niște lucruri obișnuite,
Pe tristețe, pe noapte, pe spaimă.

Ai vreo rudă, o mână, un gând,
Vreo sprânceană, cam așa ceva,
În soare
Și-n celelalte stele căzătoare?

Pot jura
Că ești cel care s-a îndrăgostit pentru vecie
De fata aceea
Al cărei nume îți scapă mereu.

O,
Totul îmi pare cunoscut
La dumneata,
Chiar și zilele care nu ți s-au întâmplat
Și se vor întâmpla.

Bulat Okudjava

Cum poți învăța să pictezi

Pictor de vrei sa fii ține minte,tu nici o grabă să n-ai,
pensuli din păr de bursuc diferite,multe în față să ai,
ia din culoarea cea albă,căci alb e tot la-nceput,și apoi
ia din culoarea de galben,căci tot e sortit împlinirii,și apoi
ia din culoarea cea gri,că si toamna plumb se azvârle pe cer,
ia din culoarea de negru,căci toate au un sfârșit unde pier,
ia din lila,ia din plin,fără teamă plângi și zâmbește,și apoi
ia din albastru ,ca seara să zboare pasăre-n palme la noi,
ia din culoarea de roșu,să joace în flăcări scântei,și apoi
ia și din verde ,ca-n roșul cel viu să arunci cu lăstari de zăvoi.
Ia și amestecă-aceste culori și suflet cu cer,și apoi...
Totu-i să arzi și arzând să nu lași tristeți și regrete-napoi.
Poate te judecă rău la-nceput,dar n-o să te uite apoi!

Nichita Stănescu

Frunzișuri

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfăşurat
înserările.
Inimă, inimă, planetă misterioasă,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, puţin fluturate
de respiraţia mea.
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de caldarâm în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat, însă
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mânecă,
aniversarea tuturor vorbelor care
ţin în dinţii literelor
dorinţele, dragostea...
Inimă, inimă, planetă misterioasă
pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.