Prin nea, prin ceaţă, Cu vântu-n faţă, În hău de umbre, Prin neguri sumbre, Ceas de ceas! Ceas de ceas! Nici răgaz, nici popas ! Chinuri mai lesne Aş suferi, Decât aceste Mari bucurii. Ah, o-nclinare Ce inimi uneşte, Ce turbare Nu zămisleşte! Cum să mă rup? Spre codru s-apuc? Totu-n zadar! Vieţii altar, N-ai pace, nu Dragoste, tu!
M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă pâna când gândul mi-a devenit trup. M-au uitat frunzele adumbrindu-mă până când nevăzutul mi-a devenit văzut. Stau ca și cum cineva ar trebui să-și aducă aminte de mine și-ntre timp, ros de aer și nins mi se stinge lumina-n oricine.
Ești atât de frumoasă, iarnă! Câmpul întins pe spate, lângă orizont, și copacii opriți, din fuga crivățului… Îmi tremură nările și nici o mireasmă, și nici o boare, doar mirosul îndepărtat, de gheață, al sorilor. Ce limpezi sunt mâinile tale, iarnă! Și nu trece nimeni doar sorii albi se rotesc liniștit, idolatru și gândul crește-n cercuri sonorizând copacii câte doi, câte patru.
Nopţile de iarnă, în copilărie - cu plapuma ridicată mult, peste obraji - şi obrajii în pernă - şi atâta de bine, ştiind că afară e viscol, zăpada izbind moale în geam - şi înăuntru, întunericul cald - şi somnul pufos, ca o zăpadă caldă, răsfrântă în oglinda lăuntrică, unde credeam că se vor răsturna mereu toate cele de afară, să le fac ale mele - fără altă putere decât aceea pe care eu să le-o fi lăsat - somnul începător, şi aşezându-mi frumos plapuma, şi spunându-mi - " te-ai cuibărit aici " , - şi pe urmă pleca - dar numai până alături, şi ştiind-o acolo, - şi mie aici, singurătatea fiindu-mi aproape - ca şi zăpada caldă şi moale a somnului - şi nu-mi era frică de ea, doar că veneau visele, uneori, şi mi se făcea somnul întreg un urlet, şi mă deşteptam cu spaima aceasta, pe care acum o ştiu atât de bine, că nici nu mai este spaimă. Acuma, iarna, mă cuibăresc tot astfel, cum pot eu mai bine - şi nici nu mă mai sperie visele rele, şi mi-e egal dacă ninge afară, sau este o iarnă uscată.
Ești singur azi și-mpovărat de tine, De slavă și de visuri despărțit, Dar ai rămas iubitul pentru mine, Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit. Bei vin mereu, ți-s nopțile murdare, Mai știi dacă trăiești cu-adevărat? Și ochii-ți verzi cu zvârcoliri de mare Mărturisesc că pacea n-ai aflat. Invocă moartea inima-ți, nebună, Afurisind al soartei pas greoi, Și vântul de apus mi-aduce-ntruna Din partea ta mustrări și rugi, puhoi. Spre tine iar, cum pot să viu fierbinte? Sub cerul pal, aici, în țara mea, Știu doar să cânt și să-mi aduc aminte, Tu nici macar atât n-ai cuteza! Tristeți sporind, trec zile fără veste... Ce rugăciuni de dragul tău să fac? Iubirea mea atât de mare este, Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.
În seara când ne-om întâlni - Căci va veni şi seara-aceea - În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint Şi-ţi voi citi Capitole din epopeea Amantelor din Siracuza, Citera, Lesbos Şi Corint… Şi-n seara când ne-om întâlni Te-oi întreba, Ca şi pe multele pe care le-am întrebat ‘naintea ta: - Voieşti sau nu să fii a mea? În seara când ne vom iubi - Căci va veni şi seara-aceea - În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă Ne vom închide-apoi în casă Şi vom zvârli în stradă cheia… Şi-n seara când ne vom iubi Te-oi întreba, Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta: - Voieşti să nu mai fii a mea?… Şi-n seara când ne-om despărţi - Căci va veni şi seara-aceea - Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint, Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa În cartea roză-a epopeii Amantelor din Siracuza, Citera, Lesbos Şi Corint… Şi-n seara când ne-om despărţi Te voi ruga, Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit 'naintea ta: - Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!…
Am venit aici să stau cu tine în cristalul iernii - ca-n vitralii vechi perechi de regi lângă regine Numărat-am arborii, egalii, pân' la casa ta...Era zăpadă falnică, vrăjită, ca-n baladă. Și-am bătut în poartă. Lemnul – rece. Peste tot, Absența, ca o nouă și totală iarnă. Mândrul rege - nicăieri… Cu mâinile-amândouă, am luat zăpadă și-am băut locul alb pe unde n-ai trecut.
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nșiruire. Adânc și larg și-nalt, atât cât poate Atinge al meu suflet când străbate Spre grație, spre tot, spre nesfârșire. Și te iubesc cu zilnica iubire, În pașnic fel, în zori, pe scăpătate - Și slobod, cum te lupți pentru dreptate, Curat, așa cum fugi de lingușire. Și te iubesc cu patima avută În vechi dureri și cu credința care Părea, cândva în sufletu-mi, pierdută. Și te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare. Cu viața mea! - și Domnul de-mi ajută Te voi iubi o veșnicie, poate, și ceva...
Unde rămăsesem? La glezne fragile. Da, din cauza lor Pretinzi că nu poţi schia. Gleznele fragile mă-nnebunesc, Îmi plac foarte mult. Ce bine te ţin pe picioare, Dreaptă, sveltă, cu mers frumos, Când vii spre mine Prin zăpadă, vibrând la fiecare fulg. Faci atingere cu fulgii. Transmiţi fiori în toată masa de zăpadă Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul. Cine s-o fi tăvălind deasupra? (Cred că tot noi). Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural. Fenomen natural pe fenomen natural. Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună? "Sună a iarnă". Ai văzut sarea izvorând din mine, Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia S-ar fi prefăcut în măzăriche. "Parcă numai acolo!" Emoţia de la polul nord. Nu, de la polul opus. Eu sunt polul opus nr.34. (Aşa zicea un compozitor). Autor de opusuri numerotate. 34 îi place lui cel mai mult. Suntem ca doi pinguini mergând stângaci prin zăpadă la Poale de Polul Nord. Pe gheţuş. "Ba suntem ditamai iceberguri". Alunecând unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi În sentimente călduroase. "Bine că ne-a apucat amorul iarna, Avem încălzire centrală. La vară, ar fi fost prea cald". Eşti o prezenţă luminoasă. Chiar şi în zăpadă, tot tu dai Lumina. Eu sunt primul (Şi ultimul Că nu mai las pe nimeni) Cel mai mult mă impresionează la tine Calmul ochilor mari şi calmul pielii - Dacă pot spune astfel. "Poţi". Azi mâinile mele sunt foarte aspre. Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură Care-a fost la mare astă-vară. "Am fost". "Cu cine?". "Cu întreaga carieră". Şi sânii - sunt de tăiat respiraţia cu ei. Eu sunt numai tăieturi.
sunt, de fapt, chiar atât de multe fiinţe la fel ? nu era unică faţa ei schimbându-se după lunecarea luminii şi vocea ei căpătând alte înţelesuri, şi ochii decoloraţi – (şi se cunoştea că nu crede nimic din ce-mi spunea câteodată, şi eu, agăţat, de faţa ei, trecând de la o clipă la alta, cum treci de la o zi la alta – şi vezi că este acelaşi lucru, că se continuă de fapt aceeaşi trăire -) şi asta să însemne că a fost la fel ca oricare alta – că nu există decât această fluidă trecere, de la o nesinceritate la alta, şi niciodată nerăsfrângând, nici cât să-l poată strâmba, chipul adevărului – adevăratei fiinţe ? şi tu, deopotrivă de schimbător, şi privind-o –
Poate că mă visează cineva - De aceea gesturile Îmi sunt atât de moi Şi de neterminate, Cu scopul uitat La jumătatea mişcării, Grotesc, De aceea contururile mi se şterg Secundă cu secundă Şi faptele mi se topesc... Şi poate cel ce mă visează E smuls din când în când Din somn, Trezit, Purtat cu sila-n viaţa lui Adevărată, De aceea mă-ntunec Suspendată uneori Ca de-un fir care se topeşte de nea, Fără să ştiu Dacă va mai adormi vreodată Ca să mi se mai întâmple Ceva.
Vezi, Doamnă Tăcută, se-apropie seara, Se face târziu în iluzii, vântul de toamnă Lovește cu-amintiri uscate în geamuri. Călătorim fără să știm ce ne-așteaptă, Ne-nchidem mai mult în noi înșine, intrăm Mai adânc în ținutul tăcerii de care ne temem. Și vine vremea rememorării, vine un timp Când atingem cu gândul lucrurile uitate, Vine un duh care ne sperie anii cu noapte. Vezi, Doamnă Tăcută, atâtea drumuri zadarnice Se depuseră-n noi. Cineva nevăzut Numără copacii uscați pe unde trecurăm, Cineva numără stelele moarte și spaimele Ce n-au fost prevăzute de nimeni. Acum vine seara și suntem mai singuri Decât în iubire. Pulpele-ți lungi au frăgezimi Nebănuite de ceară. Mâinile tale sunt reci Ca așteptarea neagră a lutului. Îți las Ceea ce n-am putut lăsa niciodată: Aceste chei ruginite cu care trebuia să deschid Ziua unde-a locuit o fată cu privirile verzi. Aud cum îmi crește în ochi culoarea pământului. Mai departe plec singur.
Aerul se mai emoţiona încă în jurul tău, tulburând vederea orelor acele, când înnoptarea venea alunecând pe roata inimii mele.
Şi glasul ţi se rupea sub sărutul pe care ţi-l da ne-nceput începutul. Facle şi torţe şi flăcări şi focuri ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse de norul feţei mele, plumburiu şi greu trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.
Îţi mai ţineam cu braţul încă viaţa ta de viaţa mea lipită, risipa dragostei nerisipită, secunda înnodată de clipită.
Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii, destăinuiri, speranţe - voi eraţi într-adevăr adevărate în jurul celor doi din iarna când un aer scânteind, pe lângă tine va fi trecut. Va fi trecând...
Plouă, plouă, Plouă cât poate să plouă. Cu ploaia ce cade, m-apasă Durerea cea veche, cea nouă... Afară e trist ca și-n casă, — Plouă, plouă. Plouă, plouă... Plouă cât poate să plouă... Zadarnic vor cântece clare Ca florile umezi de rouă Cei vecinic scutiți de-ntristare... Plouă, plouă. Plouă, plouă... Plouă cât poate să plouă... Ființa mea și simțirea Sufăr și plâng amândouă... Viața-și urmează-ndârjirea... Plouă, plouă. Plouă, plouă, Plouă cât poate să plouă... Rapănă-n geamuri ca-n tobe... Spintecă inima-n două Cântecul ploaiei de cobe... Plouă, plouă...
Luându-și capu-între palme tăcut, ei se privesc. parcă o mie de ani nu s-au văzut, și legănându-și gingaș, mângâietor, cu o frumoasă mișcare flacăra trupului lor, gura-și îngemănează, pentru un sărut, și cheia vieții și-o caută, ce dintr-un blestem s-a pierdut, și încă mai zăbovesc, mai așteaptă încă, se-ndepărtează, se uită în sus, cu steaua privirii dilatată și-adâncă, spre culmea cea neguroasă, spre extazul ce vine, și dorul ușor, ca o cruce-i apasă, iar gura și ochii, și sufletul le tremură, line.
Câtă pădure rabdă timpu-n frunză Și îl revarsă toamna inutil ! Eu zile lungi de dor străbat spre tine, Când zilele trec în fiecare clipă Și pierd în zbor reala-ncărcătură De gânduri ce se-ntorc și nu se-ntorc.
Aș vrea cuvinte limpezi și supuse, Dar văd păduri întregi într-un cuvânt De creanga care larg se zbate. Atât de încâlcit trec prin pământ, Amare, rădăcinile. Și totuși Acolo-s eu, gândind...
Țară-avem și noi sub soare, Și-o râvnesc dușmani destui, Dar prin vremi asupritoare N-am lăsat-o nimănui. E bogată, zici! vezi bine, E bogată, căci în ea Multe inimi sunt, străine, Și-i frumoasă, că-i a mea. Dacă-i mică, nu-i de-ocară, Căci viteji în ea mai sunt, Și-apoi și la noi în țară Crește fierul din pământ: Când voim, îl știm culege, Știm cum să izbim cu el Când dușmani lipsiți de lege Vin spre noi cu gând mișel. Steag avem și noi, străine, Și-l iubim cu jurământ. Ziua răului când vine, Ce frumos se zbate-n vânt! E frumos și steagul vostru, Dar pe-al nostru de-l privesc Tot mai mândru este-al nostru, Și mai sfânt, că-i românesc. Rupt de-asprimile furtunii Răscolite de dușmani L-au purtat cinstit străbunii Prin atât amar de ani. De ne cheamă azi la moarte, Veseli mergem la război: Să dea Domnul să ni-l poarte Și nepoții tot ca noi! Știm și noi o lege sfântă, Și de-un veac de ani acum Stăm cu ochii tot spre țintă, Mergem tot pe-același drum. Pentru sfânta lege-a crucii, Pentru limba ce-o vorbim: Ce de-oțel pe săbii lucii Pus-am noi de când trăim! Știe Dumnezeu de-i bine Ori de facem vrun păcat Dar noi știm c-așa e bine Să ținem ce-am apucat. Pentru lege, pentru limbă, Noi cu gura prindem foc: Numai vântul se tot schimbă, Însă munții stau pe loc. Sunt și neamuri mai cu nume, Mai vestite la război; Or fi multe poate-n lume, Câte n-au ajuns la noi. Dar noi știm ce ne-nvățară Cei ce-au fost, și când rostim Vorba sfântă neam și țară Noi, străine, tresărim. Pentru cel ce ne iubește, Tot ce-avem noi dăm cu drag, Dar când neamul ni-l hulește Și vrăjmaș ne vine-n prag, Mii de oști cu el s-aducă: Noi suntem români destui Când de piept cu noi s-apucă, Aibă-l ceru-n mila lui!
