marți, 2 noiembrie 2010

Walt Whitman


Certitudini

Nu am nevoie de certitudini ; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută ?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.


Peter Thabit Jones


Studiul unui măr

Aş putea să muşc din el
Şi să încerc gustul pe care l-a încercat şi Eva:
Un fruct crud de gheaţă caldă
Cunoaştere a limbii păcatului -
Desăvârşită în Eden.
Aş putea să-i tai coaja pe îndelete
Şi să se arate (aşa incet)
O piele de şarpe din coajă de sânge:
Şi un bulgăre de zăpadă cu o rămurică.
Aş putea să îl tai în jumătate:
Două luni dolofane cu sâmburi la mijloc;
Sau două dâmburi bine lustruite.
Aş putea să îl las să se strice:
Să se învineţească din cauza toamnei.
Aş putea să îl pun pe zăpadă
(Iernându-mi grădina)
Şi, cu pensula şi culori,
Să încerc să îi prind (pe veci)
rotunjimea, roşeaţa.

A study of an apple

I could bite into it
And taste what Eve tasted:
A raw fruit of warm ice,
The tongue's knowledge of sin -
Perfected in Eden
I could pare it slowly
And reveal(as slowly)
A snakeskin of blood peel:
And a snowball with twig.
I could slice it in half:
Two plump moons cored with seeds;
Or two mounds well - polished
I could let it go bad:
Bruise itself with autumn.
I could place it on smow
(wintering my garden)
And, with a brush and paints,
Try to catch(for always)
Its roundness, its redness.


George Ţărnea


Sonetul toamnei

Prea timpuriu vii toamnă să-mi dijmuieşti cuvântul
Şi să mă-ncerci cu brume de parcă n-aş mai vrea
Să treacă boarea verii, din nou, prin carnea mea,
Şi prin frunzişul vieţii să mi se-agaţe vântul...

Prea mi te-aşezi pe suflet cu veşti de vreme rea,
Deşi pe la răspântii nu-ţi caut legământul,
Chiar dac-atâtea visuri sunt una cu pământul
Şi-ntre culesuri calea îmi pare mult mai grea.

Nici fără preţ scumpeturi, nici dor peste măsură
N-am cheltuit orbeşte, când s-a ivit vreun semn,
Decât pentru mireasma din floarea de răsură
Şi pentru gustul fraged dintr-un sărut solemn
Pecetluit cu ceara cireşelor pe gură,
Când spre limanul toamnei nu mai găseam îndemn.


Radu Gyr


Amurg

Câte-nţeleg, n-am înţeles,
dar aş lua toate câte las,
tot ce-am cules şi n-a rămas,
tot ce-a rămas şi n-am cules.

Azi din frântura unui ceas
eternităţi aş şti să-mi ţes
şi la o margine de şes
lumi noi mi-aş scrie pe atlas.

Câte-am stricat, câte n-am dres,
le-aş face acum iconostas
şi-aş bea cu sete, tot mai des,

pe orice drum, la orice pas,
din ce-a rămas şi n-am cules,
din ce-am cules şi n-a rămas.


Radu Gyr


Voci

Eu singur nu-s. În foişoare-nalte
nu mă-ngropară lacăte, nici chei.
Vorbesc cu mine crengile de tei
şi serile şi toate celelalte.

Un pui de vânt sub cuşmă ascunsei
şi-n buzunar un munte să-mi tresalte.
Şi dacă zeii tac prea sus, încalte
cu şoimii glăsui şi cu norii mei.

Mai bate un luceafăr la fereastră,
mai dă un cântec buzna-aici pe horn,
mai cade-n prag o pasăre măiastră,

sau vreo tristeţe sună lung din corn...
Nu, singur nu-s în lumea mea albastră,
mă-ncurc prin voci oriunde mă întorn.