Inima se vărsa printre coaste, sufletul cădea în fluturare. Se ţineau de inelare, mâinile noastre, într-o veche, grea înserare. Eu mă rugam la umărul tău, mă rugam cu un fel de cuvinte albastre. Mă rugam astfel, mereu, până se-năspreau secundele noastre. Tu erai piatra, tu erai norul, tu erai vulturul, tu erai ora din care-şi curmau asupră-ne zborul secundele dându-se tuturora. Astfel ne trecea viaţa, astfel muream, deveneam transparenţi, de gheaţă. Priveliştea lumii trecea ca prin geam prin lipsa noastră verticală de viaţă. Numai păsările lovindu-se, foarte mirate, în noi îşi vărsau zborul. Eu mă rugam în cuvinte ciudate. Tu erai piatra, tu erai norul.
Cu raza, baţi din veci aceeaşi cale, Cum vii din nesfârşit înspre-nserări, În umbra noastră faci din nou cărări, Să Te primim cu svon de osanale. Te dăruieşti cu rodul toamnei Tale, Doar celor care plâng în aşteptări, Aluneci lin, căzând din zări în zări Spre duhuri care ştiu să fie goale. Tu treci mereu în neguri nesfârşite, Să biruieşti amurgul prin Calvar Şi-n taina frumuseţii negrăite, Te naşti de sus în foc de raze iar, Ca să-mplineşti minuni făgăduite, Lumină Tu, nespus de mare har.
Aşa cum Te-a scris iconarul cu mâna stângace pe paloşa Ta se face sânge, jeratec, bulboană...
Zâmbind, biruieşti în icoană.
Zodii mari Te împung, ca berbecii, în piept. Cu umărul drept sprijini albastre furtuni. Chipul Tău vine din rouă, din stânci, din goruni, din răsărituri şi din izvoare.
Frunte de grindină, obraji de vâltoare.
Curcubeiele Îţi dau, vâjâind, târcoale, amiezele de aramă se culcă, domoale, ca nişte lupi îmblânziţi la picioarele Tale.
Armăsarul Tău năvăleşte, se frământă, joacă. - puhoi de munte înspumat pe fund de răstoacă - şi suliţa Ta de ger carpatin spintecă cele nouă limbi de pârjol şi venin şi-nfrânge pucioasa trupului dârz de jivină...
Sfinte, tămâietor ca o grădină, Sfinte cu pavăză de lună plină, Sfânt Gheorghe, Sfânt de lumină, lancea Ta, pe care zâmbeşte sau fulgeră crunt Dumnezeu, lancea Ta de viscol şi curcubeu, Dă-o neamului meu !
Şi-mi zise Domnul: Eu sunt frumusețe; În Mine-i cald sălaș de primăveri; La Mine zorile sunt fără de seri, Şi duhul înflorește-n mii de fețe. Psaltirea negrăitei învieri Din glasul Meu se toarce cu mândrețe, La Mine arde patima-n blândețe Şi cântă desfătarea din dureri. Am tainice izvoare de culori, Am șopot plin de dulce glăsuire. Şi Eu revărs din veșnice comori, Peste aleși puteri de plăzmuire, Şi-i fac să-mi fie asemănători În duh, prin arzătoarea lor iubire...
O, cum mai țipau, O, cum mai boceau păsările-n noapte, cu ochii deschiși, și-n întreg orașul, pe acoperiș, păsările mării clămpăneau din ciocuri. Ce râs, ce dezmăț! Recile batjocuri mă căutau pe mine prin singurătăți. O, cum hohoteau, stranii citadine, păsările-n noapte. Asta e durerea, Îmi spuneam, veghind. Așa-i când te doare. Ce asurzitoare aripi de argint, glasuri, ciocuri, gheare, lungi cuțite-n noapte, pliscuri lângă geam... ...și erai departe, și nu ne iubeam.
Tânăr sunt şi de viaţă sunt plin, Mistuit de privelişti şi dor. Înverzesc şi spre tine-mi înclin Ramul meu de arţar, foşnitor. Când în vânt mă-nfior legănat, Rugăciuni îţi şoptesc, ca să vii. Pe obrazu-mi spre cer înălţat Lacrimi mici şiroiesc bucurii. Te aştept sub umbrarul meu des. Iar tu vii şi tristeţii mă smulgi Şi eu verde podoabă-ţi veghez Gândul bun şi visările dulci. Îţi şoptesc visul meu de arţar Şi îţi cânt din lăute de foi Până când stele-n boltă răsar... Numai tu. Numai eu. Numai noi.
Scrisorile-s ca ziua...când noaptea-i gândul ars în dorul care nu-nţelege ceas îţi scriu ştiind că nu vei pricepe vei da, ca gest amabil, foc la toate câte le-am crezut noroc dorinţe, aşteptări şi visuri diluate iluzia că eşti, măcar aşa, atât de-aproape
scrisorile au fost - vei spune minutului de plâns - un chiot mut şi fără rost a celui care-n braţe nu te-a strâns...
scrisorile-s fiinţe, sunt păsări hărăzite doar unui singur zbor sfârşesc povară sertarele ticsite... Dar ce cuvinte-sâmburi care nu mor ascund... o ştie numai mâna care le-a scris sperând...
S-a scurs atâta iarnă iubito şi mă doare Fântâna împietrită sub delicatul frig Dar întorcând o brumă de suflet spre candoare Mai cred în taina ierbii şi numele ţi-l strig.
Răsar din nou cocorii pe tencuiala crudă Şi necuprins de largă a zărilor de dor Când sub mirajul ploii începe să se-audă Prin lujerul fântânii...bătaia altui zbor.
Trecea un om pe drum aseară, Trecea cântând încet pe drum, Ştiu eu? Poate cânta să-i pară Drumul mai scurt, – ori poate cum Era aşa frumos aseară, Poate cânta ca să nu-l doară Că-i singur numai el pe drum - ?
Trecea, şi eu eram la poartă Şi şi-a văzut de drumul lui, Dar ce mi-o fi venit deodată De am oftat, n-oi şti să spui. Şi nu-mi venea să plec din poartă, Şi parc-un dor de viaţa toată M-a prins privind pe urma lui...
Aşa ne-o fi la fiecare, Că stăm în poartă, şi nu ştim Pe călător măcar de-l doare Ceva, - şi de ne pomenim Oftând, pesemne fiecare Ne-om fi simţind departe tare De-un drum pe care-am vrea să fim.
Acum cea mai înaltă zi a echinoxului se trezi. Aur era şi miere-n toate cele; pe fundul florilor grele adormeau bondarii, albinile, arborii îşi uitau rădăcinile, clătinându-se-n ceru-nsorit şi-n apele c-un suflet liniştit.
Nu se ridica dimineaţa din văi ceaţa primăverii dintâi. Lumina biruise-n mii de feluri; în spic, în maci şi-n bobul de nectar erau atinse minunate ţeluri, şi umbra nu cădea pe minutar.
Câteodată, paseri obosite de-o lungă zi adormeau printre frunze-aurite. Puteam auzi clopote de la mari depărtări... Albastre flori şi proaspete mirări nu mai creşteau în lume nicăieri.
În lac, fugeau undele circulare, zburau păpădii uşoare - şi totul cunoştea acuma cea mai naltă culme pân-a nu cădea spre toamnă şi amurgire...
S-alegeau seminţele sub coaja subţire şi încă verde-a fructelor. Apoi despletitele ploi străbăteau ţinutul dansând în sunetul tobelor şi ţimbalelor; era vremea taclalelor lângă vetrele bine-aburind...
Între multele amintiri risipite în spaţiul crepuscular de dincolo de uşa tăcerii aceste frezii uscate au puterea magică de a reprima orice tentativă de prăbuşire
Cât de puţin ne trebuie să ne declarăm împăcaţi şi liniştiţi
Cât de puţin ne trebuie să supravieţuim
Cât de puţin ne trebuie să putem spune cu multă blândeţe unul altuia noapte bună!
o fiinţă poate să fie prilejul de a te despărţi de ceva - (şi asta înseamnă în literatura, cam îndoielnică, doar că fiecare fiinţă te schimbă - trebuie să te facă un altul - căci, scrie, dac-ai rămâne mereu acelaşi, ai fi mort, şi asta să însemne că schimbarea este viaţa. - dar că nici nu există mişcare, schimbare - şi nu există decât continuitatea care se numeşte adevăr) - cum repetai mereu pe vremuri - că numai ceea ce continuă...? o fiinţă poate să fie, aşadar, prilejul de a rămâne acelaşi - şi de a rămâne tot neschimbată fiinţă de-alături, ea însăşi? - şi asta să însemne într-adevăr moarte? dar moartea e, doar, forma cea mai dementă - adică cea mai intensă, şi splendidă - a vieţii...
Plutea o floare de tei în lăuntrul unei gândiri abstracte deşertul se umpluse cu lei şi de plante. Un tânăr metal transparent subţire ca lama tăioasă tăia orizonturi curbate şi lent despărţea privirea de ochi, cuvântul de idee, raza de stea, pe când plutea o floare de tei în lăuntrul unei gândiri abstracte.
