Ciudat sentiment de a merge pe sârmă, dedesubt, tot eu, mă aștept cu brațe deschise. Poate pândita cădere tot va veni în ultima legănare de vise. Toamna arsă urcă-n păianjeni - nu știu, e mai rău ori mai bine Îmi aștept prăbușirea în copitele cailor cu care toamna se depărtează de mine. Ne-ntreagă-mplinire, salt și cădere, mereu risipită tot mie-mi ajung: partea asta ispită, cenușă, durere, partea asta limpede ceas de amurg. Reflux de culoare, timpul aleargă din alge și pești pregătind un înec. De ce mă tem, tot eu sunt aleasa trupului acesta prin care trec...
Aş vrea să fii un grăunte de praf Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce... Praf de dragoste, praf de nimic. Praf nevăzut. Totuşi - dragoste, mereu dragoste. Lasă-mă să te ţin în palmă, Imponderabilă, imperceptibilă, Lasă-mă să cred ca ești în mine, Ghemuită undeva, în mine. Aș vrea să fii un grăunte de praf, Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce... Lasă-mă să te fac roditoare, Cum, primăvara, lujerul florii, Ca să te naşti în mine, Avuţie a dragostei, belşug al dragostei, Rod al dragostei, plin de sevă. Aş vrea să fiu un grăunte de praf Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce... Te am, tu nu - Nesfârşită absenţă, Atât de aproape de neatins, Atât de imens inefabilă. Totuşi pe locul dorului meu Adesea găsesc alinare.
seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea însăși suzana, și-mi povestea cum fuge un bărbat cu ochii rotunzi, bulbucați, după mine – să însemne asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot repede lentilele de pe nas și suflu în ele s-alung ispitele) dar mai pe urmă – spunea suzana (povestește ea mai departe), se face o cotitură și scapi – de asta mi-e frică și mie, adaugă ea gânditoare. văzută fără ochelari fața ei este ca o părere – mă gândesc că am scris de demult că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă a unui nebun care vrea să se prindă pe el însuși – și e întotdeauna câte o cotitură. pe urmă îmi pun ochelarii și totul reintră în normal.
Obârşiile-izvoare mă mai leagă. Nu sunt singur. Mi-a crescut pe câmp o floare, unde sunt, să nu fiu singur. Jaruri sfinte, nor fierbinte, trec pe cer, să nu ard singur. Inimi bat, se spun cuvinte, pe pământ să nu cânt singur. Umbra-alături ia fiinţă, unde merg, să nu merg singur. Neguri vin din nefiinţă – mărturii că nu sunt singur. Vulturi din robie scapă şi se-nalţă; nu lupt singur. Cade în abis o apă, în adânc să nu cad singur. Focuri sunt şi e credinţă. Acest gând cât mai palpită schimbă moartea-n biruinţă: nu sunt singur, nu sunt singur.
ninsoarea aceasta nu se va termina niciodată - și asta e un fel de a spune - (și poate, de aici, începe o foarte laborioasă adâncire într-o realitate în care va ninge mereu bineînțeles. și poate ar fi mai bine așa. să stai - să vezi pe fereastra lăuntrică, ninsoarea egală - sau povârnită - de afară. și tu, înăuntru, cu mâinile în mâneci, sau pe consolă. și cu ochi micșorați, printre umbrele noi, pe covoare, perdele. ninsoarea aceasta nu se va termina niciodată. doar că nu te gândești acum la asta. și schimbările de lumină pe fața ta - căci alte chipuri de fapt nici nu sunt - n-au nici o legătură cu zăpada de afară. dar asta e altceva.) ar trebui să plece de la încăpătoarea imagine a ceea ce simți cu adevărat. - adică o altă - sau poate aceeași - minciună?
Teiule, tu nu dai fructe; Recunoşti: rodirea doare; Numai tu din toţi copacii Ştii să te opreşti la floare. Dar mireasma, dar mireasma, Care ne-a-mbătat natura? Sunt şi fructe ce se gustă Cu-alte simţuri decât gura.
Presimt că o să am o zi cam proastă. Din cât greu fost-a, este cel mai greu. De altfel, zarea va rămâne-albastră Şi Ştreangul mâine fi-va curcubeu. Spre mine mă deschid ca o fereastră În care stă pe gânduri Dumnezeu. Şi iată vine pasărea măiastră Şi pasărea aceasta sunt tot eu.
Fragilă-alcătuire şi capcană, Las corpu-acesta unei alte flori. O voi privi, cu lacrima-mi, din nori, Deşi, vii prea devreme, tu, dojană... Şi cui să-ncredințez această pană ? Cum să te iau, durere, să nu dori ?
De câte ori toamna simt ploile încolăcindu-și brațele pe după sufletul meu știu că undeva în lume cineva plânge din pricina unor îndelungate iubiri nemărturisite De câte ori toamna simt ploile coborând peste fruntea mea cu aceeași imperturabilă exactitate precum în clepsidre nisipul înjumătățit știu că undeva în lume cineva se socotește mult mai pierdut și mai singur decât mine...
Se făcea că vii și că pleci încet De pe un drum Pe alt drum. Că te văd Și altă dată că nu te văd. Că treci pe un pod, pe alt pod - Cu un pas ușor, Lumina în bucurie învinsă. Se făcea că privesc Apele în jos cum se duc, Și-n oglindă trecerea ta, Curgând și pierind.
Nici nu poți număra câte suflete locuiesc în secundele tăceri provinciale Dimineață tăcere la prânz tăcere seara tăcere Doar noaptea din când în când moare sau se naște un fluture moare sau se naște un om Dar cine are timp să se întrebe de ce numai noaptea se întâmplă lucrul acesta când jur-împrejur sunt atâtea tăceri diferit colorate.
Când ne-am zărit, aerul dintre noi şi-a aruncat dintr-o dată imaginea copacilor, indiferenţi şi goi, pe care-o lasă să-l străbată. Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, unul spre celălalt, şi-atât de iute, că timpul se turti-ntre piepturile noastre, şi ora, lovită, se sparse-n minute. Aş fi vrut să te păstrez în braţe aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut, cu morţile-i nerepetate. Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.
...Şi tot aşa pe înserate cum e acum – ţi-aduci aminte? Stam amândoi, acum e anul... noi amândoi! ce dulce-mi sună În gând când le aud... ce dragă îmbrăţişare de cuvinte! E-atâta cântec într-o vorbă când ştie gândul să şi-o spună... Noi amândoi... închide ochii când vei ajunge-aici şi-ascultă Noi amândoi – acum e anul. – Ce dulce lacrimă şi multă Închide gândului cărarea când vreau anume să-mi socot Ce-s eu în aste două vorbe în care singur tu eşti tot...
N-a fost nimic din ce-a putut să fie, Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit… N-a fost decât o scurtă nebunie Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!… N-am fost decât doi călători cu trenul, Ce ne-am urcat în tren fără tichete Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul Semnalului de-alarmă din perete!… Dar n-am putut călători-mpreună… Şi fiecare-am coborât în câte-o gară, Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună - Furtuna primei noastre nopţi de primăvară! Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie, N-a fost decât un searbăd început De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…
Trec separat prin noi aceleaşi zile Trec separat prin noi aceleaşi stări, Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile Plecarea mea îţi plânge-n aşteptări. Nici unul nici altul nu se-ndură Să pună capăt chinului din el Deşi sărutul ne-a-ngheţat pe gură Și frica de-mpăcare ni-i la fel. Trec separat prin noi aceleaşi clipe Trec separat prin noi aceleaşi legi Iubirea noastră-i plină de risipe - Rămâne să-nţeleg şi să-nţelegi. Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată Şi iată-ne constrânși la convorbiri Purtate într-o ură mai ciudată Pe seama separatelor iubiri.
Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Şoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru nu era ascuns? Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată. A fost atunci? Acum e altădată? Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi. Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, În jocul de-a sfiala, amuţise. Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine. Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem ”Tine”. Să te cunosc? Să mă cunoşti? Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.
Frunza să curgă, să ne îngroape... Stinse fie-mi în minte urmele noastre imaginare. Tu te vei destrăma mai întâi în silabe, apoi în consoane şoptite, apoi în vocale amare...
Galben încenuşat, vino degrabă ! Gata. E vremea. Nimic nu mai pot amâna. Şterge culoarea violentă a verii, sugrumă-i tremurul, hohotul, patima Cu palida mână a ta.
Apoi vino tu, brumă şi puneţi unghia rece, sticloasă aici unde bate pulsul, pe vena asta fierbinte, vie, Şi haide, apasă odată !
Spune-mi ceva, după vorbele acele Tânjesc de-o vecie. Oricare din ele, Dulce-nfioară inima mea. Spune-mi ceva... Spune-mi ceva. Nimeni n-aude, nu ştie, Straniu, vorbele tale leagănă-adie. Ca şi o floare, vorbele tale m-ar mângâia. Spune-mi ceva...
N-ai somn, în astă noapte de-aşteptare !... Nici pace n-ai: din soarele de ieri, O rază, un mănunchi de scânteieri, A-ntârziat în ochi, tremurătoare - Şi nu se-nchid pleoapele arzătoare...
Ţi-i inima numai de visuri plină... Ca-ntr-o biserică strălucitoare, Când se aprind făcliile la denii, Aşa, deodată, s-a făcut lumină, În sufletul neadormit pe care Se scutură un stol de dulci vedenii... Iar amintirea prinde să deşire O tânără poveste de iubire:
Era-n amurg. Pe drum, nici o vieaţă... Doar doi înfioraţi, în pasuri line, S-au strecurat sub plopul cel înalt - Ş-atât de-aproape se priveau în faţă, Că fiecare se vedea pe sine În ochii celuilalt.
Dar ochii ei curând în jos căzură... Întâi a sărutat-o el pe gură: De-a pururi gura dulce, ca de-albină, Să înflorească-n zâmbet de lumină !... Apoi - din nou pe gura ce sta mută: Să spuie numai vorbe dulci şi glume ! Apoi pe ochi: să nu mai vadă-n lume Decât pe el, cel care-i sărută !...
Pe urmă ? N-a fost vis, ci o furtună Ce zguduie adânc, adânc răsună... Orbi, fericiţi, în clipele acele Erau biruitorii sorţii grele, - N-aveau răgaz să cugete la ele, Nici vreme să le numere n-aveau.
Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi, totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna, îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu, totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte, hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi, totdeauna ca în prima noapte a lumii şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii, totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună, totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă, totdeauna despărţirile, totdeauna dragostea ameninţată de alţii şi de noi înşine, totdeauna sub acest soare negru care ne luminează, când se ating, mâinile, totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre vor ajunge la capătul dragostei noastre şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii, dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte. Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt, ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră, va muri nu din pricina nopţii ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.
Cu toate că i-am spus că nu vreau Mi-a dat noaptea-n somn să beau Întuneric, şi am băut cupa-ntreagă. Ce-o fi să fie, să se aleagă. Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă Albastră alburie era otravă? M-am îmbătat? Am murit? Lăsaţi-mă să dorm... M-am copilărit... Cine mai bate, nu sunt acasă, Cine întreabă, lasă... Cui mai pot să-i ies în drum Cu sufletul meu de acum?
Erau, mai erau încă zile şi nopţi pentru inima noastră curăţată frumos de sentimente, mai rămăsese încă timp de un bun rămas, de o amintire uitată şi ea, dată repede pe datorie, în schimbul unui surâs adormit într-un fir de nisip. Doar mâna mai flutura un semn, neştiut, desigur, doar noaptea îşi sălta ochiul să ne privească de după pomul nostru, imobil, ca o coamă de dinozaur. Noi - cei născuţi întru iubire, noi - palidă căldură din coaja unei litere, construind şiruri nesfârşite de cuvinte, fără vreun gând de nemurire. (ştiu ce-a fost mâine, dar niciodată nu voi putea înţelege visul de ieri)
Hexagonul şi frunzele (anti-poem de proiectat doar pe zi)
Secvenţa unu*
filtre moi dimineţile, rugăciunile se împiedică, ajung silabe răsfrânte dinamica adevărurilor absorbită de circumstanţe o urmăreşte lumina, nu luminaţii...! iertarea cât o lacrimă, înalţă răpusul, compromisul e spart de un singur cuvânt - încă nu-l ştiu nu coerenţă, nici relativism ori cereri esenţiale... nimic fugind de convenţional, te afunzi în el - cum voi străbate? conştient nu ştiu inima ta decojită de tot ce-i simbolic dezaprobă toleranţa are puls în trei timpi - cel "străin" de-i fuga de abis, eşti iarăşi jertfă...!?! deja limba păsării - pe care voi pieri - este departe virgulă pe cer cerul silabelor răsfrânte
Secvenţa doi**
filtre rarefiate, amiezile mi-au tras vergele subţiri orizontul - la capătul opus stau!?! Stau: liniştea-i absenţa oricărei patimi, pauza între scufundări în amarul care-i mai amar în coajă până-n miez nu voi străbate! Când!?! statica aparentă irită, principiile au noduri cuvintele au plesnit acoperişul de aramă oxidată, verde verdele este viaţă - şi venin am avut siliciul, ionii biciuiţi şi burice... milioane de degete atingându-se, se consumau ori emanau libertăţi - l-am irosit!...voi eraţi acolo... nu mai aştept, pe jos străbat cerul, am vreme puţină...
A căzut steaua Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat somnul Și am visat că se făcea un dulce și un amar Și am visat că se făcea o vreme fluidă Și am visat o balanță care cântărea zile și nopți și o femeie care torcea norii Era un râs pestriț în păsări și pești. Și bătrâna secerătoare îmi legăna viața într-un leagăn de gresie. Pământul era ca pământul bun de născut și murit. Unde și unde o vamă, unde și unde un deal Aici apă, dincolo noapte, mai încolo mosorul pustiului Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră lumina își caută ziua cenușa întârzie. Vreau o floare de uitat lumea o iarbă de visat cuvintele din lacrima orbului Scară albastră pentru zodii foc înfrunzit urcând o clorofilă roșie în setea cuvântului
Cândva, când nu voi mai avea umbră, am să te strig cu numele tău de dinainte de naştere cel care nu mi-a fost îngăduit niciodată să ţi-l pot spune Odată, când nu voi mai fi am să te chem cu numele tău cel adevărat, cel care nu ţi-a fost dat să-l afli Câtă vreme am fost cu tine Cândva, când nu mă vei mai zări, am să-ţi caut paşii, strigând numele tău cel de taină, pe care, auzindu-l pentru prima oară, vei şti că a fost al tău dintotdeauna Cândva, când nu te voi mai putea privi am să te chem fără veste cu numele tău de la început, la a cărui rostire te vei trezi din pulbere ca să afli că nu te-am împărţit niciodată cu nimeni
Cândva, când nu ne vom mai găsi am să te strig cu numele tău dinainte de naştere pe care iarbă chiar de ai fi, auzindu-l îmi vei răspunde
Aş fi vrut să inventez păpădia îţi fac această mărturisire dar am început cu tremurul şi m-am oprit acolo. Relaţiile mele cu tremurul au fost zilnice - moştenisem nervii unui rege moştenisem suficienţa şi istericalele unui rege bătrân. Cu vremea rănile vechi mi s-au tras pe neobservate spre inimă mi s-au tras pe neobservate spre marginea mării mi s-au tras către locul de unde încep cutremurele şi nu ştiu, nu mai ştiu - uite mă pregătesc cu o neaşteptată febrilitate să devin un poet uitat. Pe mormântul meu o cafea neagră fumegând ca o candelă.
pe vremuri, mă gândeam că totul e asemenea unui joc, în care cineva din faţa ta îţi arată deodată câteva degete desfăcute, când îşi întinde pumnul spre tine şi tu trebuie în aceeaşi clipă să-ţi zvâcneşti pumnul spre el şi să-ţi desparţi acelaşi număr de degete, altminteri ai pierdut - îmi spuneam, dacă se întâmplă ceva, totdeauna în tot ceea ce facem? în orice împrejurare în care ne pune viaţa? şi trebuie să arătăm mereu acelaşi număr de gesturi, aceeaşi mişcare, căci altfel am pierdut - şi chiar pierdem, desigur, de cele mai multe ori - doar e un joc, şi cel care stă în faţa noastră îşi mişcă larg braţul - şi întinde pumnul spre noi, deodata zvâcnindu-l, ca o ameninţare spre noi - şi noi trebuie să facem la fel, şi din asta e facută întreaga viaţă -
Îţi mai aduci aminte, doamnă? Era târziu şi era toamnă, Şi frunzele se-nfiorau, Şi tremurau în vântul serii Ca nişte fluturi chinuiţi, Ca nişte fluturi rătăciţi Din ţările durerii. Ţi-aduci aminte iar de seara Şi-amurgu-acela violet, Când toamna şi-acorda încet, Pe frunza galbenă, chitara? Pe lac, ce-n lună s-argintase, Încet o lebădă trecea, Şi pata-i albă se pierdea În seara care se lăsase... Şi-atunci, doar inimă şi vise, Ne-am dus ca lebăda şi noi, Călcând nisipul plin de foi Sub ceaţa care-l umezise. Aşa născut, în plină toamnă, Amorul meu ce-nmugurea Sub foi ce toamna-ngălbenea... Îţi mai aduci aminte, doamnă?
