Nichita Stănescu

Despre firile contemplative, despre ce spun ele şi despre unele sfaturi pe care am a le da

Firile contemplative iubesc raţiunea.
Raţiunea a mutat pământul
din mijlocul existenţei
şi l-a făcut să se rotească
în jurul soarelui.
Raţiunea a demostrat aceasta, cu cifre,
dar nu şi cu înfăţişări ale cifrelor.

Dau sfat:
contemplarea şi firile pe măsura ei
să-şi găsească pricina de a fi
să se amestece, să părăsească staticul.

Dau sfat:
cei care au pus pământul
să fie sluga soarelui,
să-i caute justificare.

Altfel e trist pe pământ.

Firile lipsite de timp
au lăsat pământul în mijlocul universului
şi asta e bine,
pentru că acesta este adevărul.

Firile în criză de timp
au încercat să măsoare cu bunul simţ
şi ceea ce nu se poate vedea.

Dau sfat:
- Către medici, către fiziologişti, către anatomişti:
mai întâi
să se îndoiască de faptul că
inima
e centrul sentimentelor
şi creierul
locul gândirii.

Le spun:
în curând se vor vădi acestea,
se va vădi
că bunul simţ nu a greşit, ci
inima
e centrul sentimentelor
iar creierul
locul gândirii…
Dar altfel de inimă
şi un cu totul alt creier.

Camelia Rădulian

Cum voi trăi

Mi-e teamă, respirând să nu ucid
Secunda asta, veșnic trecătoare,
Să nu te pierd, mă osândesc să-nchid
Pe veci, în mine, timpul cu zăvoare.

Că uite, iar vin zorii și nu știu
Cum se zidește în salcâmi o veste,
Că am iubit, că s-a făcut târziu,
Și-n tine am rămas doar o poveste.

Cum voi trăi dacă-ntr-o zi, plecând,
Uita-vom despre tot ce ni se-ntâmplă
Și dacă va ploua la mine-n gând
Și iarna va veni la tine-n tâmplă?

După cerul lui dă-mi ochii să nu știu,
Când vine vremea să plecăm acasă,
Ca-ntr-un azil de scâncet vișiniu,
Spunând poeme pâinii de pe masă.

Cum voi mai ști că îngeri te-au iubit,
Prin carnea mea, ca pe o-ntruchipare,
Pe Dumnezeu, cu trup de fân cosit
Și buze de cireșe dulci-amare.


 

Nichita Stănescu

Lecţia de citire

Scriere este totul.
Peştele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.
Totul e scriere.

Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
iar norii ne spun o poveste.

Triste, muncite alfabete,
înşiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
uitata scriere a unui imn.

Stau singur şi în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt.
Încerc să recompun o frază
dar timpul meu preschimbă scrisul.

O, de-aş putea să te citesc,
O, de-aş putea să desluşesc
aceste stranii alfabete...

 
 

Ana Blandiana

Bănuiala

Este liberă floarea

Căreia i s-a stabilit cu precizie

Data când se va deschide

Şi data când se va ofili,

Mireasma pe care

Trebuie s-o răspândească

Şi culoarea pe care trebuie s-o aprindă?

Ea spune că da.

Şi petalele spun da, fiecare în parte,

Şi staminele, şi firişoarele de polen,

Şi frunzele, şi turnul subţire şi fraged

Al gâtului. Da.

Dar ce este atunci libertatea? întreb

Stânjenită puţin de bănuiala răspunsului.

Ce întrebare! se miră

Îngerul clipind din petale.


 

Constanţa Buzea

Tu, de ce...

Marginile lumii parcă sunt de apă,

Setea ca un arbor s-a împrăştiat
Într-un cer pe care l-a retras văzduhul
Pentru ochiul lumii alb-încercănat.

N-am curaj să umblu singură prin seară.
Trestiile negre clatină pământul.
Timpul scade-n noapte cadenţat de umbre,
Tu, de ce-l cutremuri, tu, de ce, cu gândul?

Dominic Stanca

Reveniri

Amfore verzi în care pământul adună
seve şi apă şi galben solar,
vă regăsesc în trecerea mea singuratică,
aceleaşi flăcări de bronz vegetal.

Spre-acelaşi tărâm şi pasul, şi gândul,
pe care-l lăsasem sub brume târzii.
Acum, înnoit, revenit anotimpul
cheamă la proaspete arderi inimi pustii.

De la capătul drumului, unde la o străveche amintire
se pârguie merii,
ne vom regăsi, din unghiuri opuse venind amândoi,
eu - arma ta primitivă, tu - sânge şi trup al plăcerii,
atunci primăvara a revenit pentru noi.

Tudor Arghezi

Nehotărâre

Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci.
Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieţii mele.
Drept mulţumire şti-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.

Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?
Înveştmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Şi tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt?

Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchişi. Hlamida
Să-mi scoată-n drum nerozii, rânjiţi, din cârciumi, beţi.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi?

Un om, trudit şi-acela, îmi va deschide mâine
Mormântul pomenirii cu mâna-i preacurată,
Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,
Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă.

Dar ziua care trece şi mă răneşte-n treacăt,
Îmi umileşte cârja şi-mi încovoaie crinii,
Şi inima urmează s-atârne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porţile luminii.

De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n-aud
În ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?
Deschide-mi-te, suflet, prin şapte ochi de flaut,
Şi cântecul şi viaţa şi moartea să le-nece.

Ştefan Augustin Doinaş

Poem

La început a fost cuvântul IUBIRE.
Respiraţia ta ajungea până la mine
stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul
stăruia în juru-ne ca o respiraţie tainică.
Nu-mi amintesc din timpul acela decât
locurile umbrite pe unde treceam
şi cerul înalt. Celelalte toate, dacă mai vin,
le întâlnesc întâmplător, ca pe tine.
Întotdeauna acelaşi ceas bătea ora;
parcă toate lucrurile din lume ar fi avut
o singură moarte în aceeaşi inimă.
zadarnic dau ceaţa usoară-ntr-o parte
arborii s-apleacă deasupra cu crengile lor
şi rămânem singuri în întuneric
ca o profundă revărsare de ape.
La început a fost ţărmul meu, ţărmul tău,
iar între noi IUBIREA, ca un somn mort.
Prima dată, soarele, în timp ce trecea
de la unul
la altul,
căzu, pasăre de aur ucisă, în valuri.
Pe urmă, fără ştirea noastră, fiinţe hrăpăreţe
coborară de pe ţărmuri, umblară pe ape.
Aceasta dura câteva mii de ani. Apoi, într-un târziu,
animale marine veniră să muşte din ţărmuri.
Acum liniile noastre mâncate se aseamănă
cu profilul continentelor; iar sufletele,
cu floarea nestatornică din spuma mării,
se sfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.
La început între noi a fost un singur cuvânt.
Acum sute de cuvinte moarte se însufleţesc,
când respiraţia ta ajunge până la mine,
stranie, ca o adiere de vânt ...

Nichita Stănescu

Întrebări

Trăim un prezent pur?
A trăi înseamnă timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoştinţă
de bătaia lor înscrisă pe cadrane…

George Ţărnea

Ţie!

Din viaţă, în de moarte,
Din aproape-n departe,
De la dragoste la ură,
Tu, dintru-nceput măsură
Pentru toţi şi pentru toate…
Fără tine nu se poate
Întâmpla nimic sub stele,
Tu lumina vieţii mele,
Tu blestemul sau tu, leacul,
Pripa care naşte veacul,
Mâna care-adoarme clipa,
Tu, strânsura şi risipa,
Ţii în palmele-ţi fragile
Nopţi şi visuri, munci şi zile,
Vindecarea si pierzarea,
Tu, limanul meu şi zarea,
Neclintirea mea şi zborul,
Tu, pustiul, tu, izvorul,
De la humă la idee,
Tu, întregul meu, Femeie!

Nichita Stănescu

Dimineaţă marină

O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.

Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!

Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.

Ana Blandiana

Cândva arborii aveau ochi

Cândva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam când eram arbore,
Îmi amintesc că mă mirau
Ciudatele aripi ale păsărilor
Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau
Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sunt,
Sau poate-au coborât pe rădăcini
În pământ,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sunt orbi dintru-nceput…
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile,
Într-un fel cunoscut,
De ce, când foşnesc şi clipesc
Din miile lor de pleoape,
Îmi vine să strig -
Ce-aţi văzut?…

Lucian Blaga

Ghimpii

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am vrut să-i rup.
credeam că-s muguri-
şi-au să înflorească.
Te-am întâlnit apoi pe tine.
O, câţi ghimpi, câţi ghimpi aveai!
dar n-am voit să te despoi -
credeam c-o să-nflorească.
Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc.
Zâmbesc şi hoinăresc prin văi
Zburdalnic în bătaia vântului.
Eram copil.

Dimitrie Stelaru

Unde e dragostea mea?

Spuneţi-mi voi, prieteni, unde e dragostea mea?
Poate aţi văzut-o coborând munţii înalţi,
Pletele ei poate erau crengile brazilor
Pierdute spre cer -
Ochii ei stelele zăpezilor,
Spuneţi-mi voi, prieteni, unde e dragostea mea?

Dragostea mea şi-a rătăcit paşii
Peste izvoarele-nsetate de viaţa ei,
De arborele trupului ei.
A trecut inima ei ca un imn al focului
Lângă treptele de granit, lângă peşteri,
Peste pădurile pline de sălbăticie.

Prieteni, spuneţi dragostei mele
Despre singurătate, despre munţi şi vânturi,
Despre zilele care nu se întorc vreodată,
Dar s-o încercuiţi cu lanţurile mele,
Cu sufletul meu.

Nichita Stănescu

Vedere în acţiune

Am început să înţeleg câte ceva
din ceea ce ştiu:

În mine e un ochi
înlăuntrul meu.

Până nu-mi zdrenţuiesc trupul
în planete,
el nu-mi va atrage viaţa
la sine.

Şi chiar dacă mă spinteci,
el,
ochiul dinlăuntrul meu,
nu va curge-n afară.

Strig: Da!
El este vederea în acţiune.
Nu are trup decât de jur
împrejurul lui.
Acţionează înlăuntru, mai ales
înlăuntrul său însuşi.

Are caracter abstract, -
deşi pot bea apă peste el,
apă cu peşti
cu străfund de mare
cu ţărm,
cu dealuri, cu munţi
la marginea câmpiei,
cu nori plutind în aerul acela...

Strig: Da!
Ochiul acesta nu se elimină:
El este vederea
în acţiune.

Ea vede. Eu sunt orb. Ea vede.

Este acesta un pericol?
Este.

Ochi în triunghi?
Nu.
Triunghi în ochi, şi vedere
în acţiune.

El e înlăuntrul meu,
şi dureros şi mişcător.

El e abstract, atât de abstract
încât
existenţa mea concretă
trece printr-un mare pericol.

El fără mine însă
nu există.

Eu fără el par a exista.
El e în mine.
Nu se vede.
E în acţiune.


 

Ana Blandiana

Umilinţă

Nu pot împiedica ziua sa aibă douăzeci şi patru de ore.
Pot doar spune:
Iartă-mă pentru durata zilei;
Nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi,
Pot doar să te rog să mă ierţi pentru viermi, pentru fluturi;
Iartă-mă că florile se fac fructe, şi fructele sâmburi,
şi sâmburii pomi;
Iartă-mă că izvoarele se fac fluvii,
Şi fluviile mari, şi marile oceane;
Iartă-mă că iubirile se fac nou-născuţi,
Şi nou-născuţii singurătăţi, şi singurătăţile iubiri…
Nimic, nimic nu pot să impiedic,
Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă,
Nici ultimul fir de nisip, nici sângele meu.
Eu pot doar spune:
Iartă-mă.

Petru Creţia

Trecutul

Prea multă culoare, muzică de fond, parfum
În ce numim trecut,
Prea mult pitoresc şi tânguire,
O dulce milă de sine,
Un iz tandru
Care vrea să umple lumea.
Prea mult conţinut al sinelui şi prea puţină formă a sa.

Mai aspră, mai curată fie căutarea, dobândirea şi pierderea lui,
Nimic nu rămâne din puterea clipelor,
Din pulsiunea lor violentă şi amorfă
Decât adevărul lor.
Nu tot ce se află în clipă se află şi în timp,
Nu tot ce trece rămâne în timpul mare
Ale cărui linii pure fără de amăgire şi greş
Străbat clipele şi sinele şi timpul.

Nichita Stănescu

Către iarbă

Culoare tremurată ca de frig,
tu verde al iubirii mele,
pe care-n trunchi de lemn te strig
şi vii însingurat sub stele,
sub cer scăzut, foşnind din tine
valuri întoarse către vaier;
şi brusc plonjez spre înălţime
ca-ntr-o prăpastie de aer,
lăsându-mi umbra să planeze
asemeni norilor de ploaie,
când visurile-aproape treze
prind toamna-n ele şi-o îndoaie
ca pe-o meandră-n şes, de ape,
şi tu vii pe deasupra, verde,
şi nici un lucru nu te-ncape,
şi ora tot mai mult te pierde...

George Ţărnea

Despre fluturi

De la înălţimea copilăriei
toate poveştile se văd adevărate

Întinzi braţele
şi poţi zbura
închizi ochii
şi te faci nevăzut
rosteşti un cuvânt minunat
şi nemairostit
şi iată cum roiesc în jurul
frunţii şi-al tâmplelor tale
o puzderie de fluturi
sau mai ştii
nişte plante fără nume
care abia şi-au descoperit soarele

Câtă învălmăşeală
şi cât spaţiu inundat de lumină
în toate poveştile bătrânilor înţelepţi
dacă izbuteşti să te ridici
deasupra oricărui resentiment
ascultându-le şi privindu-le
de la înălţimea copilăriei.