Dominic Stanca

Strada dealului

Strada urca tăcută spre cer
până la ultimul şir de uluci.
De-acolo, începea amurgul:
şi vânăt, şi roşu, şi cu frunze de nuci

Gardul zăcea povârnit spre cărare,
viţa de vie luneca după vânt,
nucii şopteau cu frunze amare,
îşi lăsau umbra peste partea mea de pământ.

Vechi păpădii - constelaţii fugare -
plecau de la noi, pâlpâiau pe ziduri.
Nu ne mira niciun semn de întrebare
Galbene veşti picurau prin grădini.


 

Anna Ahmatova

Epilog

 Eu am aflat cum pot să cadă feţele,

Cum de după gene se iţeşte frica,
Cum foile aspre ale scrierilor cuneiforme
Pot să aducă suferinţa pe obraz,
Cum buclele din cenuşii şi negre
Se pot preface-n argintii deodată,
Se ofileşte zâmbetul pe buzele smerite,
Şi-n rânjetul uscat tremură spaima.
Şi eu mă rog nu doar pentru mine însămi,
Ci pentru toţi care au stat cu mine
Când era ger cumplit şi arşiţă de iulie,
La zidul roşu şi orbit.


 

Mihu Dragomir

Romanţă

E un singur salcâm
la hotar de tărâm,
lângă da, lângă nu,
între mine şi tu.

E o singură câmpie
între noi şi baladă,
între stele şi ploi,
între visuri şi noi.

E un singur cuvânt
între nori şi pământ,
între noapte şi zi,
între a fost şi va fi.

Şi salcâmu-i uscat,
şi pe câmp a-nnoptat.
Doar cuvântu-i ştiut,
şi cuvântu-i tăcut.

Daniela Crăsnaru

Doza letală

Mie,
nu mi se mai poate întâmpla
niciun rău. Privesc atent obiecte
oameni şi câini -
apele mării
care nu pot spăla picătura de sânge cu care scriu.
Apa cu care el se spală pe mâini
de toate întâmplările şi mai ales de el însuşi,
senin, în modul cel mai firesc.
El vrea să se lepede şi de miracolele
cu care încă îl locuiesc
în miezul celulelor bolnave de frică
şi în chiar plasma cuvintelor lui
aşa răstignite cum sunt pe crucea abstractă
pe care nu mai am putere s-o sui,
în vârful acelui munte care trece de cer
pe această colină a-ngenuncherii totale
unde nu va fi nimeni să ia de la mine
paharul plin chiar cu apa
de pe mâinile sale.


   

Anna Ahmatova

Ultimul toast

Beau pentru ruinata casă,
Pentru viaţa mea cea grea,
Pentru singurătatea în doi,
Şi pentru tine beau, -
Pentru minciuna trădătoarei buze,
Pentru frigul mort al ochilor,
Pentru lumea aspră şi brutală
Pentru Domnul care nu ne-a putut salva.


 

Anna Ahmatova

Testament

Iar se apropie ora pomenirii.
Eu văd, eu ascult, eu vă simt:
Şi pe acei care nu calcă pământul iubit,
Şi pe acei, care, clătinând capul
Au spus:"Vin aici ca şi cum aş veni acasa!"
Aş vrea să citesc numele tuturora,
Dar lista mi-a fost luată, şi nu ştiu s-o găsesc.
Pentru ei am ţesut acest larg înveliş
Din sărace, chiar la ei-auzite cuvinte.
De ei îmi amintesc oricând şi oriunde,
De ei n-o să uit nici într-o nouă suferinţă,
Şi dacă-mi vor închide gura chinuită
Prin care urlă un popor de mii de ani
Să mă pomenească şi ei la fel pe mine
În ajunul zilei în care voi fi ţărânii dăruită.
Iar dacă vreodată în ţara aceasta
Cineva va voi un monument să-mi înalţe
Îmi dau consimţământul pentru ceremonie,
Cu o condiţie - să nu-l aşezati
Nici lângă mare, unde m-am născut:
Cel din urmă liant cu marea s-a rupt,
Nici în regala livadă, lângă un trunchi secret,
Unde umbra mă caută nemângâiată,
Ci aici, unde trei sute de ore am stat
Şi unde pentru mine s-a tras zăvorul.
Pentru că şi-n moarte fericită mi-e frică
Să uit cum uşa nesuferită scârţâie
Şi o bătrânică urlă ca o fiară rănită.
Lasă de sub genele nemişcate, de bronz,
Ca lacrimile să se prelingă pe zăpada topită.
Şi lasă porumbelul temniţei să ţipe
Şi corăbii să lunece pe Neva încetinită.

M. Paleologu

În taină

Un farmec nou mă împresoară
De câte ori te văd că vii;
Şi azi, ca şi întâia oară,
Uimit şi lung te voi privi.

Căci îmi trezeşti din vremi trecute
Parfumul moartelor iubiri...
Zadarnic ţi-aş mai spune: du-te,
Tu, blând izvor de năluciri.

Cum din aducere aminte
Răsar părerile de rău,
Ca o lumină dulce-n minte,
Mă mângâie doar chipul tău.

O tainică iubire naşte
În minte, şi tu nu o ştii,
Nici cum visez nu vei cunoaşte,
La tine-n serile pustii.

Pe lângă dorul ce m-apucă
Fără să-l bănui, ai să treci:
Parfum de flori ce se usucă
Uitate-n colţuri pe poteci...

Oreste Georgescu

Întâia sărutare

De ce cu ochii umezi te uiţi în depărtări?
Sau poate-i amintirea întâiei sărutări...
Da, ştiu. În umbră lacul, tăcut şi gânditor,
Visa un cer albastru şi fără niciun nor,
Un nor senin ca cerul adânc din ochii tăi...
Sub farmecul de lună dormeau păduri şi văi,
Iar noi mergeam prin umbra aleilor de tei...
Cu ochii mari şi limpezi priveai în ochii mei
Şi-ncet mărgăritare pe faţa ta-nfloreau,
Iar gândurile mele un vis frumos urzeau:
Să fug cu tine-n lumea din largul unei mări,
Prin noaptea ei să trecem ca două arătări,
Să ne iubim acolo ca nişte zei păgâni,
Pe-o lume de mărgeanuri noi doi să fim stăpâni...
Când m-am trezit în umbra aleilor de tei,
Cu ochi mari şi limpezi priveai în ochii mei,
Şi capul, greu de vise, uşor ţi l-ai culcat
La sânul meu şi-n noapte prelung ne-am sărutat!
Privighetori pe-aproape cântau de te slăvea
Iar luna, să ne vază, pe ceruri se urca...
- De ce cu ochii umezi te uiţi în depărtări,
Sau poate-i amintirea întâiei sărutări?

Zaharia Bârsan

Ai fi crezut?

Ai fi crezut s-ajungem pustiul unui ceas
Să ne trezim că-n suflet nimic n-a mai rămas
Din vremurile cu soare? Ai fi crezut ca mâine
Să-nmormântăm credinţa altor săptămâni?...
Nedomirită, capul ţi-l laşi uşor pe piept
Şi nu găseşti cuvântul... nici eu nu-l mai aştept!

Ai fi crezut s-ajungem ca fluturi duşi de vânt
Pustii, orfani de vise, de toate pe pământ,
Şi să vedem cu ochii cum soarele iubit
De-abia de răsărise se-ngroapă-n asfinţit?
Înfiorată-n palme tu faţa ţi-o ascunzi...
O, las' să-ntreb într-una... dar nu vreau să-mi răspunzi!

Ai fi crezut vreodată ca stelele de sus
Să plângă-ngândurate iubirea ce s-a dus?
Să nu mai simţi nici dorul la ele să te-nchini
Şi-n lumea cea de-acuma să fim ca doi streini?...
Tu plângi?...Potop de lacrimi azi nu-şi mai are rost;
Nu va putea să-nvie o clipă din cea fost!

Dinu Ramură

Deosebire

Avându-te pe tine-n gând,
Mai trec şi azi din când în când
Pe-a teilor cărare;
Întreaga fire, tristă ce-i,
Şi trişti ce sunt sărmanii tei
Văzând că sunt lipsiţi şi ei,
De floare.

Cu dânşii eu doinesc de dor,
Căci floarea le lipseşte lor,
Cum îmi lipseşti tu mie.
Zadarnic crengile-şi aplec,
Zadarnic vin şi eu, şi plec,
Mi-e calea pe-orişiunde trec,
Pustie.

Pe tei vedea-voi muguri dând
Vedea-voi florile-n curând
Ieşind, ca şi-altă dată;
Pe lângă tainicul şirag,
Lipsit de ce mi-a fost mai drag
Vreodată.