Leonida Lari

Dragoste

Mai bine să nu te fi văzut nicicând

mai bine eu să fi fost rănită,

mai bine să nu te fi plâns în gând

şi să-apun liniştită.

Mai bine ploaia ceea cădea peste-un veac,

mai bine eu eram întârziată,

mai bine fulgerul da în acel copac

ce ne-ascunse odată.

Numai aşa să nu fie, numai aşa,

cum nicicui nu i-aş dori să se-ntâmple,

măcar marea ia-o întreagă şi-o bea

să-ţi stingi jarul din tâmple.

Măcar casa ia-o şi-o mută din loc,

şi îţi trage peste faţă-un perete,

numai să nu-ţi împurpure pete de foc

albul ninselor plete.

Am să mă duc undeva, mai spre zăpezi,

să le împrumut pe-o vreme răcoarea,

nici eu să te văd şi nici tu să mă vezi -

să ne vadă uitarea.

Radu Gyr

Sărutul

Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul
ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,
nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă
sfârşitul unui cer sau începutul.

Adânci milenii poate ne inundă,
poate-n genuni ni se dizolvă lutul,
se naşte-un ev, se-ntunecă trecutul,
sau timpul vast se rupe de secundă...

Ce scări de-argint ne duc spre-nalte zone,
în pulbere de sori să ne transforme?
Tu capeţi chipul limpezii madone,

eu, trup de zeu al bolţilor enorme;
în noi tresar păduri de anemone
şi-ntâia oară lumea prinde forme.

 

A.E. Baconsky

Miraj de iarnă

Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îţi caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalţi şi copleşiţi de nea
Par crini enormi acoperiţi de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În şarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subţire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme şi te-nvie.

Ceţuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar şi se-nfioară omeneşte,
Şi parcă însăşi noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Şi neaua cu sclipiri de nenufăr
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeşte-n jur imensele zăpezi.

 

Radu Stanca

Biblică

La început a fost sărutul
Şi el era pe gura ta...
Depus de gura mea sfinţi văzduhul
Şi lumea s-a născut atunci din duhul
Sărutului ce ne unea...

Dar ape mari cuprinseră uscatul
Şi noi muream tăcuţi sub greul lor...
Veni atunci o pasăre în zbor,
Pasăre roşie, Ararratul
Se înalţă din mări biruitor...
Iar noi ne-am ridicat cu el odată,
Spre zarea nouă şi înseninată
Purtând peste abisele genunii
Sărutul de la începutul lumii.

Tudor Opriş

Aşteptare

Se-ntinde peste visuri putregaiul
Şi degetele dorm pe masă-vreascuri -
De când speranţa şi-a strivit alaiul
Sub albele singurătăţii teascuri.

Te-aştept de ani... Cad frunze-ngălbenite
Şi peste răni petalele revin.
Clădesc cu trudă cuibul de termite
Din huma rece-a orelor de chin.

Atâtea ramuri scutură cuvinte
În primăvara ultimului dor
Dar toate cad pe lespedea cuminte
Unde sfârşeşte zborul de cocor.

În carnea-mi caldă ţi-ai uitat condurul
Femeie bună, cu zâmbiri de prunc
Şi părăsit îi mângâi trist conturul
Şi nu găsesc putere să-l arunc.

Tudor Opriş

Stare de dor

Mâinile betege mi-s
Fără lutul tău de vis;
Ochii mi-au secat pe zare
Căutându-te-n pierzare;
Buzele-s pământ crăpat
De când n-au mai adăstat
Cu setea păgânilor
Lângă apa sânilor,
Iară sufletul e-o floare
Fără rod la cingătoare.
Dorule, te fă puhoi
Şi adu-mi-o înapoi
Că mi-e pâinea fără ea
Iască fără miez de stea,
Că mi-e apa care-o beu
Tulburată de un zmeu
Şi mi-e traiul în neştire
Şi cuvântul osândire.

George Ţărnea

Cântec de dragoste

E atâta ură
Strânsă între noi
Sunt atâtea ziduri,
Sunt atâtea ploi.

Sunt atâtea visuri,
Care ne-au minţit
Şi-o atât de rece
Lamă de cuţit.

Tu mai treci prin rouă,
Eu mai dau prin gropi
Şi-s aceleaşi urme
Sub aceiaşi plopi.

Dar e-atâta ură,
Dincolo de drum,
Cât să-ajungă toate
Pulbere şi scrum.

Eu mai vin pe-acasă,
Tu mai plângi un an
Şi-s atâtea vorbe
Aruncate-n van.

Sunt atâtea lanţuri
Sunt atâtea chei -
Ce mai pot să-ţi dărui,
Ce mai poţi să-mi iei?

Mircea Ivănescu

despre irealitatea literaturii

browning a scris multe poeme despre pictorii din renaştere
în italia, şi despre portretele unor femei tinere - înalte,
subţiri, cu părul strâns nobiliar, sau revărsat lent,
încadrându-le obrazul în lumini aurii - (şi adaugă legende
despre fapte întunecate, începând cu adulteruri obişnuite
şi încheiate cu sugrumarea ibovniciei sau înjunghierea pe ascuns
a amantului vinovat. asta e poezie -
şi dincolo de subtila muzică disonantă a versurilor
cu rezonanţa cam stinsă, e psihologie a abisurilor).
în realitate, eu aş putea să încerc
un monolog din acestea, întortocheat, subţiat
în înţelesurile lui aparente (dar despre care eu îmi închipui
că se continuă, sub linia schimbătoare a versurilor,
până spune cu totul altceva) -
aş putea să povestesc cum era faţa ei,
într-o dimineaţă, când, ghemuită în pat,
îşi privea gesturile neliniştite ale mâinilor, pe pătură,
şi avea ochii plânşi, cu sprâncenele ridicate,
şi era singură, singură - ca în copilărie -
şi eu nu puteam ajunge până la ea, asta nu trece
niciodată, de acum încolo, pentru portretul acesta
nu există legendă, să se înscrie frumos de jur-împrejur,
să îl facă literatură.

Alojz Gradnik

Beţia dragostei

O, n-aştepta cuvinte de la mine!
De-ţi sunt ca trandafirul, iz şi carne -
tu culege-mă!
De-ţi sunt ca un pocal de roşu vin -
tu ia-mă
Strânge-mă-ntre buze, bea-mă
Până la cel din urmă strop. Să fiu în tine.

Uită-mi trecutul, jalea, sărăcia,
Nimic să nu îţi tulbure clipita.
Şi-apoi? Apoi tu uită-ţi inima gingaşă
Apoi striveşte-mă sub tălpi - sunt trandafirul,
Apoi sfărâmă-mă-n bucăţi - îţi sunt pocalul,
Şi sticla zuruind să te desfete.

Dar ştiu că-asemeni viselor acele
Care sfarmă şi se-ntorc întruna,
Asemeni unui ţipăt de durere
Şi crimei, remuşcării -
Am să mă-ntorc mereu să-ţi bântui gândul.

Ion Brad

Creion

Să stăm cândva de vorbă
Iubitul meu, în doi,
Să cheltuim o noapte
Pe tot ce suntem noi.
Să ne apuce ziua
Ca un frison târziu,
Tu să găteşti cafeaua
Eu un bătrân rachiu.

Să tremurăm pe-aproape
La geam eventual,
Sub ploaia de miresme,
A unui blând caval.
Tu să-mi aduci aminte
Iar eu, eu să mă mir,
Ca de un vin bezmetic
Uitat într-un potir.

Să ardă pe-ndelete
În soba pentru gaz,
Cărbunii, economic
Din tot ce-a mai rămas
Să fie cald în casă
Şi rânduiala-n lucruri,
Să fim întâia dată.

Noi, singuri, să te bucuri
De noaptea care trece
De ziua care vine,
Atât cât se mai poate
Cât ni se mai cuvine.
Sa stăm ca unul singur
De vorbă amândoi,
Şi să săpăm în urmă
Până vom da de noi.

Mihai Eminescu

Ce e amorul?

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Și tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ți-l leagă,
Încât să n-o mai poți uita
Viața ta întreagă.

Dar încă de te-așteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlnește drag cu drag
Cum inima ta cere

Dispar și ceruri și pământ
Și pieptul tău se bate,
Și totu-atârnă de-un cuvânt
Șoptit pe jumătate.

Te urmărește săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atâtea ori
Și noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.

William Carlos Williams

Un soi de cântec

Lasă şarpele să aştepte sub
buruiana lui
şi scrisul
să fie cu cuvinte domoale şi iuţi, ascuţite
să izbească liniştea în aşteptare,
fără somn
reconciliind prin metaforă
oamenii şi pietrele.

Compune. (Nu există idei
decât în lucruri) Născoceşte!
Saxifraga e floarea mea, tanduritoarea
stâncilor.

Adrian Maniu

Senin de iarnă

Vulpea de rugină cu mersul temut,
În dâmburi de lumină, de vânturi bătut
Paşi uşori a scris, ca flori de cais.

Stolul de mierliţe, prin ninsoarea nouă
Săreau în cruciuliţe, câte două, două
Pe-ntinsul zăpezii, sub poala livezii.

Nici că mai susură izvorul împietrit
Cu ţurţuri pe gură, de sloi zăvorât,
Să nu poată plânge urmele de sânge.

Cu stele încărcat licărind lumina,
Brazii împovăraţi, ascund vizuina
Sub punţi de cleştar şi mărgăritar.

Vasile Voiculescu

Albă iarnă dunăreană

Albă iarnă dunăreană

Cu zăpezi până la brâu

Culcă-n sarica bălană

Bărăganele de grâu.

Năpădind zbătăi şi rosturi,

Neaua urcă reci minuni:

Mistuiţi în adăposturi, 

Oameni şi sălbăticiuni.

Peste sate fără vaduri

Îşi azvârle din duium

Uriaşele plocaduri

Găurite rar de-un fum.

Nimeni liniştea nu sfarmă,

Doar ca-n somn nedesluşit

Îşi descarcă-n gol o armă

Chiotul înăbuşit.

Curge viscol ca pe vrană.

Nevăzută s-a închis

Ţara fără de prihană

În omăt ca într-un vis.

Iar la guri de văi, pe laturi,

Într-o noapte s-au durat

Strălucite-nvoalte caturi

Pentru Crivăţ-împărat.

Fulger alb, întreaga zare

Intră-n ochi, un junghi tăios,

Albul e atât de tare,

Că devine veninos.

Şi-n cumplita lor albeţe

Dorm adânci pustietăţi;

Pun troienii vămi răzleţe

Între mari singurătăţi.

Românească iarnă veche,

Albe lumi fără drumeţi...

Trece-un lup într-o ureche

Pe gorgane de nămeţi.

Grigore Vieru

Formular

Numele şi prenumele?
-Eu.

-Anul de naştere?
-Cel mai tânăr an
când se iubeau
părinţii mei.

-Originea?
-Ar şi semăn
Dealul acela din prelungirea codrilor.
Ştiu toate doinele.

-Profesiunea?
-Ostenesc în ocna cuvintelor.

-Părinţii?
-Am numai mamă.

-Numele mamei?
-Mama.

-Ocupaţia ei?
-Aşteaptă.

-Ai fost supus
Judecăţii vreodată?
-Am stat nişte ani închis
În sine.

-Rubedenii peste hotare ai?
-Da. Pe tata. Îngropat.
În pământ străin. Anul 1945.

Tudor Arghezi

Dormi?

Dormi, sufletul meu? te-ai culcat? Plouă şi singur mi s-a urât. Vreau să nu te supăr. Te-am văzut citind la lampă Şi n-am băgat de seamă Când ai închis oblonul din grădină, Tărcat cu dungi egale de lumină Am bătut încet în fereastră Şi iar am bătut, mai tare, Şi am intrat în încăperea ta. Curată rânduială! Cartea stă deschisă la pagina albă: Toate paginile cărţii erau albe. Ce citeai tu într-o carte fără slove? Patul era nedesfăcut. Cearşaful nou, perina proaspătă. Unde ai plecat? Unde umbli noaptea singuratec? Încălţămintea ţi-este neatinsă. Nu e gunoi la tine. Te-mbraci în cămaşa de piatră Şi te încingi cu funie de-argint. Tu n-ai nici sudoare, Nici praf, nici scuipat. Un ac îmi înglodeşte inima străpunsă, Medicule fără de prihană Sau e un cui de la Crucificat Sau un ghimpe din cununa lui. Vindecă-mă, suflete. Vin-acasă, suflete. Adu leacuri, suflete.

Nichita Stănescu

Ars Poetica

Îmi învăţam cuvintele sa iubească
le arătam inima
şi nu mă lăsam până când silabele lor
Nu începeau să bată.Le arătam arborii
şi pe cele care nu vroiau să foşnească
le spânzuram fără milă,de ramuri.

Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
şi cu lumea.

Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
între cornul taurului şi iarbă,
între stelele negre ale luminii şi pământ,
între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinaţie,
numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,
de la ea însăşi,
la ea însăşi.

Elisabeth Browning

Sonetul XIV

De mă iubești, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
"Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri - pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu, căci înrudit mi-e mie
Și-mi dărui atâtea clipe bune."
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat și se sfâșie
Ușor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru mila-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubește-mă pentru iubirea toată
Și-n veșnicie dragostea-ți va ține.

Nichita Stănescu

Clepsidra

Timpul, ce zid insesizabil
cu ferestre de piatră!

Timpul, ce zid fluid
cu un bloc de piatră drept fereastră!

Timpul, ce zid de verbe
cu o fereastră dintr-un bloc de piatră!

Nichita Stănescu

Lecţia de zbor

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.