Daniela Crăsnaru

De dragoste, de pierdere

Tăcerile, erau ascunse gropi sub ceaţă
cum clipa e sub zaruri, când ele sunt tocite!
Ştiu, braţul tău mă iartă şi mă primeşte numai
când carnea-ncenuşată mi-o trece de ispite.

Sunt treptele prea limpezi. Atingerea le-ar pierde.
Noi lunecăm în umbrele noastre ca-n fântâne
cu apa, blestemată, ne-ngăduiţi fiind lumii.
Peste vorbe, doar vorbele stăpâne.

Fără de noi, pierduţii: străina haină, trupul,
cuvântul refuzându-şi peretele de ceară
prin care văl lumina încremenind în lucruri
şi aiurarea lumii zidite în afară.

Mariana Marin

Elegie

Tu nici nu ştii:
eu am luat totul de la capăt
aşa cum dimineaţa curăţă resturile insomniei
şi îţi pune pe o masă o existenţă fierbinte.
Eu am avut curajul de-a lucra la rădăcina Răului,
de a deschide acolo atelierele
"celui care vrea să se apropie de sine",
celui care nu vrea să cucerească decât adevărul său,
mica lui istorioară.
Priveşte-mă!
Sunt puţin urâţită şi puţin absurdă.
Râd tot mai rar şi vorbesc tot mai puţin
iar acum îţi întind această mână mult prea târziu.

Auzi şi tu viscolul care îţi spulberă viitorul?


   

Daniela Crăsnaru

Lied

Somn de lucruri uitate sub apă,
subţirele mâini se desprind de pe clape
Căutăm vălurind oglinzile, aspre
de atâta privit de aproape...

Ne-ntoarcem în umeri ca-n prădate veştminte
"ceară de plete, pe glezne" - îmi spui -
mi-e trupul atât de înalt în cuvinte
că ne vorbim cu păsări şi statui.

Tâmplă a sângelui istovindu-ne umbra
azi-cea-de-ieri - albită cădere
nu ne mai vrea, nu ne mai clatină
abur de rugă şi de tăcere...

Ivan Krîlov

Cvartetul

Urşii, maimuţa, ţapii şi măgarii
S-au hotărât să-ntreacă lăutarii
Şi să înjghebe un taraf de patru.
Se pregătiră, deci ca de concert şi de teatru,
Cu note, contrabas şi cu viori,
Să-ncremenească lumea şi să-i dea fiori.
S-au aşezat sub tei, tovărăşie,
Şi, pătimaşi să cânte-o melodie,
Au zdrăngănit din strune cât putură
Şi n-a ieşit decât harababură.

Maimuţa, pricepută, a strigat:
- "Voi nu vedeţi ce rău v-aţi aşezat?
Opriţi-vă o clipă...Contrabas,
Tu ieşi de la vioară, în faţă, cu un pas!
Vioara-a doua vine după mine!
Acum, cvartetul va cânta mai bine
Şi vor juca şi munţii după noi."
Dar a ieşit acelaşi tărăboi.

Măgarul, însă, fin observator,
Ghici pricina-ncurcăturii lor.
- "Iată-mi trecu ceva prin gând,
Zise măgarul. Să ne-aşezăm la rând."
Artiştii ascultară, se-aşezară,
Şi se făcură iarăşi de ocară.

Ce-i de făcut? Discuţii. Nu se ştie.
Zbierăte, răcnet, gălăgie.
Se-apropie de zgomot şi o privighetoare.
Cvartetul o zăreşte şi-i face o rugare:
- "Nu vrei să ne-arăţi măiastră,
Cum trebuie aşezată trupa noastră?
Avem de toate, note, instrumente
Şi, fără de-ndoială, şi talente,
Dar, vezi, nu ştim cum trebuieşte stat.
În toate felurile noi am încercat.
Şi ne trudim de-a surda şi-n zadar.
Distribuie-ne bine şi-n formă, aşadar."

Privighetoarea le-a răspuns:
- "Credeaţi că-atâta-i de ajuns,
Să vă aşezaţi perechi sau neperechi?...
Se cere iscusinţă, băiete, şi ureche.
Că staţi pe jos ori altfel şi-orişicum
Şi-aşa cum vă-nşiraţi acum,
La stânga sau la dreapta, cum v-aţi pus,
Ori cu picioarele în sus,
Tot una e, vioară sau ciubotă,
Nu iese muzică o iotă.
Condiţia de căpătâi
Este să ştii să cânţi, întâi şi-ntâi."

Stefan Augustin Doinaş

Aceştia doi

Toţi oamenii sunt vrednici de iubire.

Dar cel ce, coborând pe malul mării,
încearcă să-mpletească o frânghie
din fire de nisip, ca - aruncând-o
de gâtul Lunii care-abia răsare
din valuri - să se înalţe în văzduh;
şi cel ce, aplecat pe-un râu de aur,
îşi trece toată viaţa modelându-l
pe forma vântului fără figură,
spre-a da acestei lumi monedă nouă;
- aceştia doi, în primul rând, au dreptul
de-a locui în cortul umbrei mele.

Când eu lipsesc, să ştiţi: ei sunt acasă…

Mariana Marin

Anul acesta cireşele

Nu-i mai cer acestei lumi decât liniştea.
O fărâmă de cer
Ceva care să ne facă mai buni,
să ne redea curajul
din toate romanele adolescenţilor miopi
şi anul acesta cireşele.

Nu-i mai cer acestei lumi
decât dreptul de a fi eu însumi
şi de a şti că şi aproapele poate fi la fel.

Dominic Stanca

Numele meu

Reci mângâieri, ale toamnei, prin scrum...
Din vorbele tale de-altădată, nimic...
Ziua de ieri n-o mai găsesc nicidecum...
Şi ce frumos îmi spuneai: Dominic...

Lungi destrămări ale serii, de fum...
Stinse chemări, ca nimic...
Parcul, acum, ucis de-ntrebări...
Şi ce frumos îmi spuneai: Dominic...

Ah, cât aş da, draga mea,
ornicul vremii să-l stric!
Iarăşi să-mi spui, cum alt'dată-mi spuneai:
Dominic...Dominic...Dominic...

Fiodor Tiutcev

Vântul

Despre ce urili-n noapte, vânt?
Ce tângă murmuri nebuneşte?
Ce spune straniu-ţi glas gemând
Când plânge surd, ori când mugeşte?
Cu grai de inimă-nţeles
Neînţelesul chin ţi-l zbuciumi -
Şi-l scurmi şi-n geamătu-i, ades,
Amarnice suspine buciumi!...

O, să nu cânţi în cruntul cânt
De haosul genezei prime!
Ni-i sufletul şi-acum flămând
De basmul drag din străvechime!
Fugind din pieptul muritor,
S-ar contopi-n eternitate! -

O, nu trezi furtuni ce dorm:
Sub ele haosul se zbate!...

Montserrat Martínez

Nopțile mele din tine

Dormi, dragoste?
nimeni să nu-ți strice somnul,
nici răceala zorilor
să nu ți se sedimenteze sub piele.

Sunt aici,
întârziind în mâinile mele plicul
în alb care, încet-încet, se va umple
de stele obscure peste care aș putea să fac un pod
pentru a trăi dincolo de acești ochi
înrădăcinați în ploaie și în tristețe
ce umblă pur și simplu din urma mea.

Aici locuiesc, peste un rând,
în linia ce mușcă din foaia de hârtie,
nu înaintezi și nici nu dau înapoi,
nu schimb cursul de pe curentul
inalterabil al nopții care, îndoindu-mi genunchii,
mă întoarce sub acoperișurile oaselor tale
pentru ca între degetele tale să-mi izolezi corpul
și dintre buzele tale să privesc amurgul.


 

Al. T. Stamatiad

A mea ai fost!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi şi până-n creştet:
Căci ochii tăi albaştri ca zările albastre,
Ca visul, ca safirul,
Albaştri ca şi marea,
Ai mei au fost!
Într-înşii mi-am îngropat Iubirea,
Mi-am îngropat chiar Arta;
În apele lor limpezi m-am îngropat,
Dar apele lor limpezi de-atunci s-au tulburat!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi şi până-n creştet:
Căci gura ta curată ca un pahar de nuntă,
Ca lacrima de rouă,
Curată ca o nalbă,
A mea a fost!
Aroma o simt şi-acum pe buze,
Iar purpurei regalei- ce o tivea pe margini
Ca un chenar de sânge -
Beţia voluptăţii i-a veştejit culoarea!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi şi până-n creştet:
Căci părul tău de aur, subţire şi fluidic
Ca o mătasă fină,
Ca un surâs de toamnă,
Ca razele de lună,
Ne-a-nvăluit adesea într-o manta de abur
Într-o cascadă vie de aur în topire!

A mea ai fost, întreagă, din tălpi şi până-n creştet!

Dominic Stanca

Apoi

Apoi un cântec, apoi tăcerea...
Apoi un drum, apoi o fântână...
Pe frunze târzii picurându-şi durerea
O toamnă de var se scurge-n ţărână.

Apoi un tărâm bântuit de incendii,
Apoi o speranţă, apoi un ţinut
în care trudiţi de paragină melcii
se-ntorc fiecare în propriul lor scut.

Ş-apoi un cuvânt şi iarăşi tăcerea
şi-o ultimă frunză, un ultim regret
Când peste noi amândoi adierea
vântului rece nefiresc de încet.

Constanţa Buzea

Pământul de pe aripi

E un semnal de dor, alarmă,
O creangă densă peste cer,
Cu blana zburător de albă
A brumei zvelte. A fost ieri.

Un abur joc, un foşnet cheie,
Auzului simţeam că-i cresc
Trei corzi adânci de curcubeie
Pe care le neliniştesc.

Privirii i-a fost tare milă
Când s-a deschis spre sudul gol
Şi a văzut murind argilă
Din aripile unui stol.

Şi m-am gândit că încontinuu
Călătoresc fără contur.
În cuiburi de pamânt destinul
Aripa lor o moaie dur.

Şi anotimpurile grele
Le-amestecă, le-alege simplu,
Şi ploaia nu poate sa spele
Pământul de pe aripi - timpul.

Radu Stanca

Numai noaptea

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
O perdea de plumb pe ochii treji.

Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e lună plină
Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce!
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz!

Grişa Gherghei

Mi-ai spus

Mi-ai spus
Că m-ai văzut în dreptul lunii
Într-o noapte
Întunecat ca un nour -
Eram într-o culoare roditoare
Înainte de ploaie.
Mai aveam doar vârful degetelor albe
pentru atingeri.
Ai înţeles că vreau să mă prefac în fântână
Şi-ai desenat în jurul tău un cerc.
Apoi ţi s-a făcut teamă
Şi n-ai îndrăznit să-l închizi.

Prea multe lucruri rămâneau în afară.

Mihai Eminescu

Dacă iubești fără să speri

Dacă iubești fără să speri
De-a fi iubit vrodată,
Se-ntunecă de lungi păreri
De rău viața toată.

Și-ți lasă-n suflet un amar
Și în gândiri asemeni,
Căci o iubire în zadar
Cu moartea-i sor- de gemeni.

Dar vindecarea la dureri
În piept, în partea stângă-i,
De-acolo trebuie să ceri
Cuvinte să te mângăi.

Acolo afli adăpost
Oricâte se întâmple,
Ca ș-un amor care-ar fi fost
Viața ta o împle.

Căci un luceafăr răsărit
Din liniștea uitării
Dă orizont nemărginit
Singurătății mării.

Și ochiul tău întunecat
Atunci îl împle plânsul,
Iar ale vieții valuri bat
Călătorind spre dânsul.

Și dau cadențe de nespus
Durerii tale lunge,
Pe când luceafărul e sus
Ca să-l nu-l poți ajunge.

Zâmbește trist cu raze reci
Speranțelor deșarte:
În veci iubi-o-vei, în veci
Va rămânea departe.

Ș-a tale zile-or fi cum sunt,
Pustii ca niște stepe;
Iar nopțile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai poți pricepe.

Camelia Rădulian

Singurătate

Singurătate şi apoi,
Măcelul toamnei în apus
Şi sângele din frunze dus
De-a lungul zilnicelor ploi.

Sunt amintiri, sau ce-a rămas,
Desenul tău, umbre pe ape,
De tot ce-a fost să mă îngroape
În colbul ultimului ceas.

Să-ţi fie dor de dorul meu
Şi ploaia ochilor să doară
Când va cădea întâia oară
Din ochii mei, în ochii tăi.

Şi dacă nu-ţi va fi mai greu
De rana ultimei înfrângeri
Deasupra iernilor să sângeri
Ca timpul din obrazul meu.

Cu ochii de omăt strivit
Te voi petrece către vară,
Uitând că-n suflet este seară,
Uitând că vara a murit.

Nicolae Labiş

Confesiuni

De ce-am crezut de-atâtea ori
Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând
O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,
Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

Ana Blandiana

Ţara părinţilor

Părul îmi ajungea până la pământ
Şi treizeci de ani
Mi se părea o vârstă atât de îndepărtată
Încât nu credeam cu putinţă
Să o ating vreodată,
Plină de cruzime lunecam
Dinspre ţara părinţilor
Spre o lume încă neinventată.

Lumea nu s-a inventat nici acum,
Părul nu mai mi-e atât de lung,
Treizeci de ani e numai merinde pe drum,
Dar în ţara părinţilor ce n-aş da să ajung!

Dar în ţara părinţilor
Se ajunge întotdeauna târziu,
Numai când totu-i pustiu,
Şi doar în lumina de lună
Se mai strâng împreună,
Sub tăiaţii castani,
Umbre de taţi condamnaţi
Şi mame de treizeci de ani
Pieptănând
Fete cu plete
Până-n pământ.

Constanţa Buzea

Plajă

Dorm, să nu mă uit la tine,
Şi-am să uit ce-mi spui acum,
Alb-albastru somnul cere
Să dispar şi să te uit.

O sprânceană îmbrânceşte
Fruntea ca pe-un glob de aur.
Cald se face înăuntru
Şi se vede pe reflexe
Ars aproape, orb de tot,
Ochiul meu privit de lacrimi.

Mă ridic de lângă tine
Ca un trup de lângă umbră.
Nu ştiu, nu ştiu, mâna-i vie
Sau călcâiul atingând
Axe dulci de simetrie?

Adrian Păunescu

Nici o carte

De când ai plecat departe,
Mă gândesc să scriu o carte,
Dar de-aici şi pân' la tine
Nu se merge, nu se vine.

Pot să îţi fiu supus paharnic,
Tot ce-ţi scriu, îţi scriu zadarnic,
Şi de-ar fi să-ţi mai ajungă
Cartea mea de cale lungă.

Mila ta eventuală
M-ar atinge ca o boală,
Nişte lacrimi de la tine
Nu mi-ar face nici un bine.

Poate-ar fi o terapie,
Daca te-aş putea descrie,
Dar mă ţine, mă reţine
Dorul propriu-zis de tine.

Orice literă-i o rană
Şi-o-ncercare inumană
Şi nu poate nici o carte
Să te-ajungă până la moarte.

Sylvia Plath

Dansurile nocturne

Un surâs s-a prelins în iarbă.
Irecuperabil!
Şi dansurile tale nocturne
Unde se vor pierde ? În matematici poate ?
Aceste pure salturi şi spirale
De-a pururi vor străbate
Prin noaptea lumii, nici eu nu voi rămâne
Cu totul golită de frumuseţi, de darul
Respiraţiei tale uşoare, sau de mireasma ierbii
Atinsă de somnul tău, înflorire de crini.
Cometele
Trebuie să străbată atâta spaţiu,
Atâtea întinderi de frig şi uitare.
Şi gesturile tale se desprind pe rând,
Umane şi fierbinţi şi lumina lor purpurie
Sângerând ca o rouă
Printre negrele amnezii ale cerului.
De ce mi s-au dat
Aceste lămpi, aceste planete
Care coboară asemeni unor binecuvântări, asemenea fulgilor,
În şase colţuri, albi,
Pe ochii mei, pe buze, pe păr,
Atingându-mă şi topindu-se.
Nicăieri.

The night dances

A smile fell in the grass.
Irretrievable!
And how will your night dances
Lose themselves. In mathematics?
Such pure leaps and spirals -
Surely they travel
The world forever, I shall not entirely
Sit emptied of beauties, the gift
Of your small breath, the drenched grass
Smell of your sleeps, lilies, lilies.
Their flesh bears no relation.
Cold folds of ego, the calla,
And the tiger, embellishing itself -
Spots, and a spread of hot petals.
The comets
Have such a space to cross,
Such coldness, forgetfulness.
So your gestures flake off -
Warm and human, then their pink light
Bleeding and peeling
Through the black amnesias of heaven.
Why am I given
These lamps, these planets
Falling like blessings, like flakes
Six sided, white
On my eyes, my lips, my hair
Touching and melting.
Nowhere.

Nichita Stănescu

Eminescu ultim

Peşteră absorbitoare,
cerc absorbitor de punct,
corn de melc care nu doare
suntul resorbit în sunt.

Tu lumină alergândă
reîntorcându-te acasă
bruscă devenind flămândă
rechemându-şi iar mireasa.

Ah, suavă recădere
a cuvântului în sine,
cercuri, cercuri de tăcere
absorbind în ea divine
sensuri, sensuri, înţelesuri,
îngustându-se în unghi,
smulgere spre înapoi,
frig al ninsorii rechemat în nori,
urlet şi rechemare,
tu!

Nina Cassian

Pe lespezile apei

 

Vară şi cireşe.
Vară şi maci.
Ciudată încălecare, încălcare de anotimpuri.
Largul mării mă refuză,
n-are chef să-mi netezească ridurile
- eu totuşi, intru gâfâind în adâncime,
apoi îmi târ'i picioarele,
pe lespezile apei,
în faţa mea, refuzul luminos
dar eu vin înot, greoaie, încăpăţânată,
cu şolduri vâscoase
şi braţe slabe de înger,
cu ghiulele la glezne
cu o cireaşă bătrână în gură
cu un mac veşted în ureche.
Vârsta dintâi
e interzisă
prin
Lege.

Vâslesc spre negaţie.

Ion Minulescu

Celei care minte

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

Nichita Stănescu

Vietăţi

Cât de aproape ai putea fi, tu, iubito, să fii de-aproape,
ca să mă dezînsingurezi de tine?
Cât de departe ai putea să-mi fii, tu, iubito, din departe,
ca să îmi fii orizont?
Sunt gelos pe timp că el trece odată cu tine,
pe stele sunt gelos că te uiţi la ele,
pe lumina născând imagini în sufletul ochilor tăi,
pe tine sunt gelos că vei muri.

Ţi-am pregătit un pat de auricole şi de ventricole,
cunună de nuntă ţi-am pregătit
şi flori de lămâiţă din substantive
şi verbul, de faptul că eşti,
l-am poticnit.
Voi da liber cuvintelor să plece,
lăsând tăcerea unui sărut.
Sunt gelos pe tine, iubito, că ai să mori,
sunt îngrozit de mine, iubito, că m-am arătat.


 

Ionel Muscalu

Cuvintele

Cuvintele nu se azvârl pe pagină, nici măcar pe fereastră,
nici măcar nu se potrivesc, nu se meșteșugesc, nu se meșteresc,
ele nu se judecă, nici nu se rumegă, nu se fumează cuvintele,
Ele trebuie așezate sfios,
lăsate să se foiască încă,
să se miște, să susure, să foșgăie,
să-şi limpezească, să-si traiască, singure sensurile.

Cuvintele trebuie tratate cu răbdare,
cu soluții speciale, scoase din istorii personale,
culturale, senzoriale, individuale,
Ele se pipăie și uneori se dau de la Domnul.
Alteori vin din legume, soare şi apă,
din aer - eterice sau din pământ - sferice.

Cuvintele nu se zgândăresc şi nu se zădără,
cuvintele tactil se alunecă pe lângă corp,
cuvintele se foșnesc, dar nu ca paginile, nu ca banii,
ci ca sensurile pline ale obiectelor, ale lucrurilor,
cu ale lor senzații nocturne,
când își trosnesc oasele de aer şi sticlă
prin toate ungherele caselor, ca niște mistere.

Cuvintele se visează ziua, uneori pe tocuri,
și se dumiresc noaptea, când ele te vizitează,
în timp ce tu ți le aşterni în liniște si-n anvergura lor,
în amintirea cutelor săpate la ochi, la gura, la frunte.

Cuvintele se strecoară prin semnele de punctuație,
cum strecura prin sedilă bunica brânza:
Asta la om, asta la paseri, asta la porci!
Cuvintele nu-s de aur sau de platină,
cuvântul aur fiind atât de scurt,
cât şi apa, cât si cer, cât și aer,
iar cuvântul diamante fiind șlefuit,
ca de aer pasărea zburătoare,
nu zburătăcitoare,
ci cea coborâtoare din soare.

În clepsidrele noastre foșnind a clipe
la timpul trecut,
cuvintele obișnuite seduc,
cele importante trecând
nu în viitor,
ci prin ziceri și combinații
de alte şi alte mâini generații.