În vechile tablouri, pace, după-amieze înecate de iarbă fumegând pe tunuri ameţitoare de palate. E linişte ca-n lungi corăbii agonizând pe mări străine... Un gest, şi m-ar putea împinge în golul clipei care vine purtând otrava sau cenuşa... În locul lacrimei, doar sare. Ci eu, cum îţi dezleg făptura din aerul în destrămare!
Ore, încingeţi o horă tăcută, vastă, incoloră. Minute ca păpădiile, veniţi cu sutele, cu miile. Clipe capricioase, clipe cu toane, veniţi cu miile, cu milioanele. Apleacă-te, zână, peste a vieţii searbădă fântână. Lună, ia-mi ochii cu strălucirea frumoaselor tale rochii. Umiliţi-mă, ceruri, constelaţii cu ale voastre steme, tronuri şi spaţii.
Acum e bine. Iar suntem străini, Nimic din mine nu-i al tău. Nimica. Tăceri, şi-atât, trecând prin brazi şi pini, s-au dus de mult nesomnu-n doi, şi frica.
Şi, ca-nainte de-a ne fi ştiut, redevenim persoane singulare. Avem un cer şi-o noapte fiecare, acum e bine - nopţile-au tăcut.
De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini, nici aşteptarea n-o mai ştiu, nici frica. Suntem şi-n noi şi între noi străini. Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.
Am stat cu fruntea strânsă în palme să-mi ascult Cum bate-n tâmple viaţa ce tot mai stăruieşte Cu searbădă-i şi lunga şi silnica-i poveste, - Şi m-am gândit la tine şi m-a durut mai mult: Nici dorul, nici credinţa, nu mai pot trece peste !...
Şi m-am gândit la tine, şi m-a durat mai rău Căci m-a oprit sălbatic, din alba-mi avântare, Însângerându-mi dorul cu junghiu-i de călău, Un gând ce-mi pare totuşi o binecuvântare: De ce nu-ncerci s-o nărui, de nu mai eşti în stare S-o cumpăneşti, povara părerilor de rău?...
O, cum i-aş da osândei de-a vieţui iertare De-aş şti măcar că gândul ce m-a-ndemnat e-al tău...
Ce viu mi-ar ţine crezul ce-n toată depărtarea Atâtor ani şi-atâtor neîndurate legi L-ai fost smintit tinzându-ţi a-tot-mângâietoarea Lumină ce străbate prin stavile şi legi...
...Şi-acum sărută-mi mâna trudită ce ţi-a scris, Şi de ţi-i greu să plece, îndeamn-o să rămână, - Şi mi-oi răbda povara, de-ar fi şi mai păgână, Dacă-ncercând s-o nărui ţi-aş tulbura un vis !...
Să recunosc zădărnicia cuvintelor. Neputinţa lor asupra realului. Cuvântul "moarte", spuneam, nu e în stare să facă măcar un rid hârtiei pe care stă scris. Şi totuşi să-ţi reconstitui făptura ştiind foarte bine că nu pot schiţa decât conturul tău imprecis, pe care cuvântul "viaţă" nu-l va putea umple niciodată cu viaţă. Să rezist rămânând în deşertul tragicei utopii, suprapunând iluzia setei peste iluzia apei. Iată singura şansă pe care mi-o dă poezia. Să refac adică legea vaselor comunicante, să aud susurul vorbelor, fluidul lor rătăcind dintr-o parte în alta a imaginaţiei, dintr-o irealitate în alta.
Cu cât eşti mai înlăuntrul fiinţei mele cu-atât mi-este de tine mai dor căci tu eşti fără să fii cum valul în apă, dogoarea în flacără cum sigla morţii în miezul celulelor vii.
Locuită-s de tine, fără scăpare precum credinciosul de duhul lui dumnezeu. Nicio fibră a mea nu-ţi poate tăgădui existenţa. Numai spiritul meu.
Fals paradox II
Existenţa ta imaginată cu migală de mine vers după vers se sprijină în planul real cum piramida indestructibilă a cuvintelor pe un derizoriu dreptunghi de hârtie.
Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani ... Strada cu salcâmi şi cu castani, primăvară-n balta renăscută, zile ce-amintirea le sărută ... Fată cu mijloc de violină, unde-i cartea noastră de latină, mâzgălită, printre ablative, cu distihuri şchioape şi naive ? Adunai în ochii viorii netraduse cărţi de poezii, şi în mersul lin, de căprioară, caligrafiai o rimă rară...
Dunărea-şi plimba în funduri stele, noi le număram, plutind cu ele, ameţea, de-atâţia nuferi, luna şi-nvăţasem vorba : totdeauna. Se-arcuiau din sălcii catedrale, luntrea noastră se pierdea, agale, către-o ţară de tăceri şi stuh. Gânduri – pescăruşii din văzduh. Sărutarea, caldă şi învoaltă, avea gustul murelor de baltă, dulce-nsângerată şi-amăruie, anafor ce din străfunduri suie. Pe nisipul plăjilor de aur soarele ne-a-ntins cununi de laur, fata mea de Dunăre şi şoapte, fata mea cu păr de miazănoapte...
Hei, dumbrăvi de vise şi castani, vânt, nisip, şi optsprezece ani...
Se făcea un fel de cearcăn Peste creştetul iubirii Şi-n seminţele zidite Lângă vatra cu poveşti Grâul se făcea zăpadă După dreapta legii firii Şi căzând spre iarnă-n stele Aducea spre vară veşti
Din pământul dimineţii Lujere cu miez de soare Coborau la masa lumii Rodul sevelor fierbinţi Şi-n amurgul amintirii Dintr-o tainică ninsoare Se cerneau prin blânda pâinii Stinse nume de părinţi
Solzi de raze mişcătoare Îmbrăcau tărâmul nunţii Strălucind sub mângâierea Boabelor de cer topit Şi-ntr-o matcă legendară Se vărsau din dreptul frunţii Păstrători de legi curate Pruncii grâului jertfit.
Se face iarăşi seară din umbra mea, căzută cum mantia de lespezi a unui prinţ ucis. Un aer de zăpadă, un aer de cucută-i prelungul, coridorul, în care ne-am închis.
Sunt panoplii cu arme ce ne absorb lumina puţină, cât de-afară pe glezne a rămas verigă-n lanţ, podoabă? Eroarea, cât şi vina. Din săbii numai una e limba unui ceas...
Claritate a nopţii! Liră pe care se întrec meşterii îngeri! Florile toate se inspiră, în ora de muzică, ascultând, fredonând. Claritate a nopţii: Undă tremurătoare ce mă poartă către îngândurata stea ce-i din al seninurilor patrimoniu desprinsă. Nebuna, steaua mea. Claritate a nopţii! Ideală claritate, un vis eşti, atâta, un vis. Dacă-nchid ochii, te pierd, printre negurile mele te pierd.
Abia se mai aude Sub rouă glasul ierbii Şi obosite stele Prin ochii tăi trecând Se prăbuşesc spre locul Unde aşteaptă cerbii Să legene cu umbra Strălucitorul prund
Abia mai pot cuprinde Adâncurile tale Când mă priveşti uimită Cum rup din mine flori Şi te păstrez aproape Sub vălul de petale Uitând să număr anii Călătoriţi spre zori.
În nopţi de primăvară gândeşte-te la mine şi-n nopţile de vară gândeşte-te la mine, în nopţile de toamnă gândeşte-te la mine şi-n nopţile de iarnă gândeşte-te la mine. Chiar dacă nu-s alături, ci, dus de mari lavine, mă frâng de stânci haine în depărtări streine, - pe cuvertura albă, cu moliciuni feline lungită ca pe-o mare de somn, fără dulbine lăsându-te purtată de undele senine, fii singură cu marea, fii singură cu mine.
Ci ziua să mă uiţi te rog frumos. Ziua răstoarne-se cu susu-n jos tot universul ăsta firoscos, înece-se în fum şi vin tămâios. De mine mai presus ori mai prejos gândul să-ţi fie altcuiva prinos, dar noaptea - numai mie credincios.
În şuierul sirenelor citeşte şi-n vântul ce loveşte-n nori hoţeşte cum ard, căzut în al urgiei cleşte, să ştiu că steaua încă nu-mi păleşte, că undeva, cu fruntea între deşte, o fată, aşteptându-mă, tânjeşte. Te rog - vegheată de tăceri depline, în clinchete de ploi diamantine, când gerul zugrăveşte-n geam sulcine, când visul calea somnului aţine, în nopţi de primăvară gândeşte-te la mine şi-n nopţile de vară gândeşte-te la mine, în nopţile de toamnă gândeşte-te la mine şi-n nopţile de iarnă gândeşte-te la mine...
Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte?... Tu aşează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipă ţine poate; Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui; Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i, Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Şi-nţelegi din a lor artă Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate. Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vârteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură? Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgeşti nimică, Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă; Te întreabă şi socoate Ce e rău şi ce e bine; Toate-s vechi şi nouă toate: Vreme trece, vreme vine.
Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme a trecut Şi de când m-am depărtat, Multă lume am îmblat.
Ia, eu fac ce fac demult, Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupându-le, Apele-astupându-le, Troienind cărările Şi gonind cântările; Şi mai fac ce fac demult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Împlându-şi cofeile, Mi-o cântă femeile.
Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum eşti Tot mereu întinereşti.
Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea, Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem: Marea şi cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele.
Între nouri şi-ntre mare Zboară paseri călătoare Cum nu pot şi eu să zbor Să mă iau pe urma lor! Şi departe de la maluri Trec corăbii peste valuri, Trec cu pânze lucitoare Şi se pierd în depărtare. Cum nu am aripi să zbor, Să mă iau pe urma lor! Că m-aş duce, tot m-aş duce, Dor să nu mă mai apuce, Peste undele cu spume, Peste mare, peste lume; Ş-aş vedea cum trec cu toate, Rânduri-rânduri arătate, Înnegrirea malurilor, Strălucirea valurilor, Stolul rândurelelor, Tremurarea stelelor Poate că mi-ar fi mai bine, Poate te-aş uita pe tine. Alei puică, alei dragă, Cumu-i frunza cea pribeagă E viaţa mea întreagă, Căci dragostea ta mă strică De nu m-aleg cu nimică; Viaţa trece, frunza pică, Trece fără mângâiere, Ca izvorul de durere, Trece şi se prăpădeşte, Arde şi se mistuieşte, Fără noimă, fără rost, Bine-ar fi, să nu fi fost. Vai de-acela ce iubeşte Şi nu se învredniceşte Să câştige ce-a dorit, Să fie-a lui ce-a iubit. Puica cea dezmierdăcioasă, Din ochi negri mângâioasă, Puica ademenitoare, Din ochi negri visătoare, Dragostea de puiculiţă Cu guşa de porumbiţă, Cu guriţa mitutea, Cu gropiţe lângă ea, Cu zâmbirea ei cu haz, Cu gropiţe în obraz, Şi cu dragostea în ochi De mă tem să n-o deochi. Noaptea când te-nchipuiesc Îmi vine să-nnebunesc, Iară ziua aş lua Lumea-n cap de jelea ta. Norilor, o, norilor, Unde-i ţara florilor? Unde ea acum trăieşte, Iară câmpul înverzeşte Şi codrul văzând-o creşte; Şi când trece prin grădină Toţi copacii i se-nchină Şi încep să înflorească, Pe ea s-o împodobească Căci văzând-o, toată ţara Crede că e primăvara.
