Valeriu DG Barbu

Coduri...

Cifrate sunt sunetele, crezi?
cifrate sunt culorile, crezi!
...cuvintele,
simboluri să stârnească bănuieli
ca un adaos deşteptăciunii mândre...

încearcă să-ţi închipui că te naşti
din sine -
câte ziduri vei şti să străbaţi, atâtea vor fi
straturile sufletului -
tot atâtea fericirile

luminile şi ce auzi
- dar nu urechii stă-n putere -
nu sunt efecte
ci fiinţe care te călăuzesc
înapoi, acolo unde încă
nu crezi

decorticată mirarea
ultimă
cât de simple vor fi toate...
codurile sunt pentru cine-i cu patimă prins
de umbră

George Ţărnea

Despre acoperişuri

Grădinile, câmpiile şi marea
păsările, sălbăticiunile şi peştii
au drept acoperiş cerul
sub care se trăieşte şi se moare
cu sinceritatea unei abundente simplităţi.

În schimb oamenii
trebuie să inventeze mereu
acoperişuri suplimentare
temându-se că ar putea fi surprinşi
de sfredelitoarele priviri
ale unui străin nechemat
în cele mai perisabile momente
din existenţa lor delirantă.

Acoperişuri pentru zâmbet
acoperişuri pentru plâns
acoperişuri pentru reculegere
acoperişuri pentru suplicii
acoperişuri pentru foamete
pentru banchete
pentru putere şi penitenţe.

Atât de alertă e această spaimă
încât şi dincolo de hotarele vieţii
oamenii prelungesc obsesia
unui acoperiş protector.

Emil Botta

Inscripţie pe marmora nopţii

Pretutindeni şi nicăieri, Noapte oceanică!
În tine ard şi pier stelele,
împlinind logosul scripturilor tale,
Ierusalime al dorului.
Dar nu-i niciun Petru şi niciun Ioan
în cuprinsul cetăţii.
Îngerii din testament lăsară cetatea,
şi eşti tăcută, înaltă şi singură,
aspră şi dreaptă eşti, Mamă.
O, de m-aş pierde
în palatul nebulos al Creaţiunii!
Învelit în giulgiu strălucitor,
să ard, să tremur şi să pier,
o dată cu stelele firmamentului tău,
Noapte oceanică !

Tudor Arghezi

Mi se pare...

Tu eşti? l-am întrebat. Că mi se pare
Să te cunosc dintr-o asemănare.
Te-am mai zărit cândva. Poate că-n vis.
Te-oi fi găsit pe undeva şi scris.

Nu mai ştiu. Poate-n cărţi, poate-ntr-o apă
Obârşiile tale să înceapă.
Poate din umbră, sau din fulger, sau
Nu ştiu de unde să te iau.

Din murmur, poate, din niscai
Icoane, rugi ori şuiere de nai.
Semeni leit, şi te-am văzut cândva,
Cu Cineştie sau cu Careva.

Drept, nu ştiu nici cu cine am vorbit
Şi nici cu cine l-aş fi semuit.

Am auzit în ceaţă că s-a deschis o uşe
Şi că s-a-nchis. Cenuşe şi-atunci şi-acum cenuşe.

Anna Ahmatova

Pe mâinile lui...

Pe mâinile lui - strălucitoare inele:
Inimile fetelor cucerite sunt ele.

Acolo triumfă olmazul, cristal opalin:
Ce roşu straniu iscă superbul rubin!

Inelu-mi pe mâna-i nu va adăsta:
Nimănui şi nicicând nu-l voi ceda.

În vis l-a forjat raza lunii, cuminte,
Dăruindu-mi-l cu şoptitoare cuvinte:

"Să păstrezi acest dar, din vis înturnată!"
N-am să-mi dărui inelul, nimănui, niciodată!

Ileana Mălăncioiu

Încă un ceas

Încă un ceas şi aş fi văzut iarăşi
cum soarele aleargă pe deasupra norilor
şi cum la marginea lor pâlpâie
ca la ivirea zorilor
unei alte vieţi. Încă un ceas
şi aş fi privit din nou valea îngustă în care stam
şi aş fi numărat brazii proiectaţi în zare
şi păsările sub care visam
şi furnicile care umblau pe mine
ca pe un drum al lor obositor şi trist.
Încă un ceas şi le-aş fi simţit muşcătura
şi m-aş fi bucurat că exist
şi m-aş fi bucurat că sunt altceva
decât tăcerea aceasta hohotitoare.
Încă un ceas şi norul acela negru
s-ar fi mutat de pe soare.

Nichita Stănescu

O confesiune

Încă nu pot să înalţ un imn liniştei
pe care mi-o doresc şi de care-mi este foame.
Nici o casă în care am stat
nu m-a ţinut prea mult înlăuntru ei.
Aş vrea să pot să locuiesc
în propriile mele cuvinte,
dar îmi atârnă greoi prin uşile lor
trupul spre regnul animal.
Bucuros aş da câinilor ce este al câinilor
şi arţarilor ce este al arţarilor,
dar urletul câinilor este pentru mine închis,
iar mirosul arţarilor oprit.
Va trebui să mă mut mult mai sus,
va trebui să arunc lestul, -
dar numai gândul că ceea ce este sus
este aidoma cu ceea ce este jos, -
mă tulbură şi mă face să aflu
că orice azvârlire nu are direcţie,
că orice lepădare e statică.

Octavian Goga

Tăcerea ta...

Mai ţii tu minte noaptea-ntâie,
O noapte umedă, albastră...
În pacea ei înfiorată
Vorbea numai tăcerea noastră...

De-atunci atâtea nopţi trecură,
Tot nopţi cu şoapte şi cuvinte...
Din câte-alături povestirăm
Nimic nu-mi mai aduc aminte...

Dar până-n clipa de pe urmă
Fermecătoare-o să-mi rămâie
Şi-o să-mi vorbească totdeuna
Tăcerea ta din noaptea-ntâie...

Mircea Ivănescu

ce ne închipuim noi că face ea în vremea asta

este atât de puţin? de mult? ea, de pildă, îşi spune
că are ce să citească - şi scoate un teanc de foi -
şi acolo-s cuvinte (cuvinte, pe care, cu viclenie nemărturisită, noi
le-am aşezat) şi ea le citeşte - şi în această lume

care a privirilor ei, coborâte acuma să urmărească
şirurile de vorbe, suntem o clipă şi noi - dănţuind
şchiopătat prin coridoarele astea arcate - peste care se lasă albind
ca un clar de lună, tăcerea însingurării ei - (a fost, însă, o îngerească,

alt fel de tăcere, când ea şi-a ridicat ochii, şi i-am fost
şi altfel decât cu vorbele astea neputincioase, în faţă,
dar asta a trecut). acuma ea desluşeşte din ceaţă

de subînţelesuri, din cuvintele astea, acea sfială prost
înţeleasă - şi, dacă vrea ea, o lasă deoparte -
şi surâde - şi apoi, dacă vrea ea, chiar citeşte încet mai departe.


 

Mircea Ivănescu

cratima adică este îngăduinţa

dar tocmai asta este - nu se pot ignora cratimele -
e ca şi cum ai fi obligat să spui totul deodată,
pentru totdeauna, şi să nu mai poţi să-ţi faci nuanţe
în care să te furişezi - ca pe uliţele dintre casele joase
de lemn, când n-ai mai putea să-i stai în faţa
lui, prietenului cu sticla de bitter în braţe, căruia tu îi spui
bronislav - dar nu mai ai putinţa să opreşti câte o clipă
timpul - cu asemenea pauze în curgerea povestirii -
căci asta se cheamă o cratimă - ar însemna că vei fi mereu
într-o asemenea scenă, sau alta exact la fel -
în care să stai să schimbi vorbe
peste paharele de pe masă - şi ochiul unei păsări, pe care
o crezi împăiată, ţintuindu-te sticlos până când
pasărea îţi spune ceva - e un papagal adică, şi înţelegi deodată
ce înseamnă spusele lui rostogolindu-se ca nişte bile,
şi asta înseamnă, tocmai, timpul de acum, pe care tu
n-ai să-l poţi opri niciodată - şi doar el,
cel din faţa ta, cu sticla asta în braţe - el are să o facă,
are să te oprească, adică, şi apoi are să plece, să te lase
locului - ca şi când ar fi acela, oricare, locul tău -
de parcă tu ai avea loc -
de asta este importantă cratima,
ea ar putea explica de ce anume ceea ce se rostogoleşte, încet,
repede, are acea îngăduinţă să existe - dacă sfera
nu se mai leagănă, nu mai există timp, trecere -

Geo Dumitrescu

Banală

Astăzi, punând mâna pe ochi,
m-am gândit ca eşti frumoasă, că te iubesc,
că aş vrea să fii întotdeauna a mea...
Şi gândul mi se părea cuminte şi firesc.

Am plecat apoi cu tine prin viaţă -
desigur, totul este roz şi plin ca în literatură,
sau ca într-un refren de tango...
În clipa asta ţi-am simţit buzele pe gură...

Cu toate că eşti frumoasă,
deşi faptul că te iubesc îmi apare evident,
cu toate că în definitiv n-ai făcut decât să mă săruţi,
Nu ştiu de ce te urăsc în acest moment...


 

Valeriu DG Barbu

Ai...

Ai primăvară
nu-ţi pasă
melancolii şi cioburi mesteci din trecutele
pietre fierbinţi

imiţi jumătate de zbor, jumătate de rugăciune
bâlbâiţi lăutari, prost îmbrăcaţi, trezeau în tine
primăvara, ce-ţi trebuie, omule, fleacuri
iluzii, serbări închinate întunericului, trufii
insigne şi muguri amari, du-te, ia unda visului dintâi
să-ţi miroase pleoapa a flori de gutui
şi talpa a mustul ierbii, desbătrâneşte gestul, amorţirea...
ai primăvară
nu-ţi pară puţină, dar nici prea multă
aruncă hârtia aceasta, libelulă oarbă, fostă povară
inimii mele stoarse-n semne răsucite, cândva litere dese
azi litere şterse

ai primăvară, să-ţi pese!


 

Radu Gyr

Clipe

Din cărţi furate lămpilor de ieri
ai strâns zădărnicie şi îndoială;
din vis, de unde vii cu mâna goală,
n-ai scos decât înfrângeri şi căderi.

Din aripi vechi, un pumn de rumeguş,
din anii duşi, sămânţă de cucută,
şi totuşi pui pe umbra ta pierdută
o dulce moliciune de arcuş.

Şi prefăcând în clipe de parfum
şi spini trecuţi şi lacrimă uitată,
tot ce-a fost ieri c-un zâmbet ierţi acum
şi parc-ai vrea să fie înc-o dată...

Mihu Dragomir

Nădejdi

Cad, doborât de noapte, şi aştept o nouă zi.
Izvoru-l sorb, şi setea din nou va încolţi.
Cu mâinile căzute tânjesc de neiubire,
dar ştiu că vine ora de-alean şi nemurire.
Mi-am părăsit şi casa, şi alta mi-am durat
am disperat, prin gloanţe, şi totuşi am sperat.
Mi-am risipit zadarnic prietenii de-azur,
şi-am răsădit în alţii, din nou, lujerul pur.
Şi viaţa mi-am zvârlit-o pe-un talger de cântar,
şi strâmbă, înşelată, am început-o iar.
Şi astfel trec pe drumul cel greu şi nebătut.
M-avânt, şi cad, şi iarăşi o iau de la-nceput.


 

Pavel Coruţ

Trandafir albastru

Puterea neamului de stâncă.
Urmaş al Omului din astru,
Crâmpei de luminare-adâncă,
Cristal de trandafir albastru.

Când timpul cântă la fereastră
Şi două stele stau la sfat,
Tu verşi o lacrimă albastră,
Ce se preface în bărbat.

În neamul nostru de mistere,
Aduci luceferi, rând pe rând,
Născuţi din lacrimi de durere
Şi din străvechiul nostru gând

Să fim din nou precum străbunii,
Poteci între Pământ şi Cer,
Călcând pe zâmbetul minciunii
Şi peste tot ce-i efemer.

Zolit demult, pe zid de castru,
Din două neamuri şi-un Mereu,
Fior de trandafir albastru,
Speranţa sufletului meu.

Radu Gyr

Întrebare

Adâncă-i noaptea, orele profunde...
Gemând, spre raftul cărţilor mă-ndrum
şi-ntreb în şoaptă fiece volum:
-Tu eşti? Şi cartea fuge şi se-ascunde.

Plângând, întreb portretul ei acum:
-Tu eşti? Şi nici iubita nu-mi răspunde.
Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
întreb: -Tu eşti? Şi cupa piere-n fum.

Şi-ntreb şi spada mea: -Tu eşti? Şi tace.
Si cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrânt,
din zid o umbră albă se desface...

Mă-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt
şi-n ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb: -Tu eşti? Şi umbra spune: -Sunt.

Radu Gyr

Aş vrea

Aş vrea-n uitare să cobor,
Şi iar mi-e dor de umbra ta...
De câte-ncerc să uit mi-e dor,
de câte n-am putut uita.

M-aş vrea la fel cu pomii goi,
aş vrea ca frunza-n vânt să pieri;
dar din zăpadă vii-napoi,
cum se re-ntoarce floarea-n meri...

Adânc aş vrea-n paharul plin
şi-n cântec zâmbetul să-ţi pierd;
dar creşti din orice strop de vin,
din orice strună ce-o dezmierd...

Şi când în flacără şi-n fum
aş vrea să spulber urma ta,
tu te re-ntorci ca un parfum,
din tot ce n-am putut uita.

Adrian Bezna

Acum se întâmplă

Trec anii la fel cum s-ar stinge-un chibrit

Mai e timp de-o ţigară
Şi de-un rest de cafea
Să iubeşti o femeie,
Sa te laşi prea zidit în biserici
Să afle toată lumea
De ea,
Sau să pui lângă poartă
Patru meri, ca să fie
Acolo,
De-o trece pe drum careva...
Trec anii la fel cum dispare-o stafie pe care
N-o cheamă nicicând
Careva.

Dana Opriţă

Impresie

(într-o dimineaţă)

Mereu se întâmpla astfel -
eu descifram îmbrăţişări,
tu răsfoiai melancolic ziare indiferente.
Ne inundau ştiri, ne sufocau întâmplări şi evenimente -
doar amintirile creşteau inofensive la picioarele noastre.

Cu pâslari silenţioşi înaintam pe lacrima de oţel a lui mâine,
mereu în echilibrul precar al unei fraze,
aşteptând prăbuşirea.

Întotdeauna se întâmpla astfel -
tu bricolai idealuri, traforai amintiri -
eu fabricam dulceţuri amare, încercam o întrebare;
pe limba ta nu se dizolva însă mirodenia
niciunui răspuns.
Ne invadau ştirile, ne înghesuiau întâmplările -
rămâneam pe mai departe depăşiţi de spaţii intergalactice,
ameţiţi sub extinctoarele reci ale dimineţii,
aşteptând o iubire mult mai dorită decât existentă -
negru pe alb rătăciţi într-o lume fără culoare,
la ferestra evenimentelor,
în ruguri de frunze, toamna, pe străzi.

 Întotdeauna aşa -
eu destrămând pânza unei întrebări,
tu răsucind întâmplările ca pe-o ţigară de foi
(negru pe alb scrişi într-o lume fără culoare).

 " Ai grijă să deschizi măcar ferestra
înainte să adormi..."


 

George Bacovia

Note de primăvară

Verde crud, verde crud…

Mugur alb, şi roz şi pur,
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc,
Soare, soare…
Corpul ce întreg mă doare,
Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de răchită,
Primăvară,
O copilă poposită la fântână
Te îngână
Pe câmpia clară…

Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Te mai văd, te mai aud,
Vis de-albastru şi azur.

George Ţărnea

Echilibru

Tu singură îmi afli
Printre cuvinte drumul
Şi-mi vindeci rătăcirea
Grădinilor pustii
Tu singură îmi aperi
Şi flacăra şi scrumul
Şi toată îndoiala
Tu singură mi-o ştii

Tu singură tăcere
În care pot să caut
Şi ţărmul resemnării
Şi tainice poteci
Tu singură mă tulburi
Asemeni unui flaut
Şi m-ai putea ucide
Simţind că poţi să pleci.

Valeriu DG Barbu

Suspensii...

Citesc semne, gânduri
voi trăi poemul, singurul...şi nu-i ce crezi
viaţa mea, viaţa ta, evocată primăvăratec...

mă dau pe la tâmple
cu parfumul frunzelor crude
liniştea aceasta-i iubire
la fel şi neliniştea...

când vânt, când rază precisă, când stâncă
traiectorii eliptice între două mări
de tristeţe adâncă, frumoasă, ...complexele mele

asprele semne, taine plumb şi
...oh!...câtă risipă...!


 

Dana Opriţă

Nimic altceva de făcut

Ce-ar fi să-ţi trimiţi, puţin, inima
spre dimineţile gândului meu?

Lasă-i pe soli să încheie tratatele de pace,
- cel mai laş duşman va trebui şi el înfrânt -
(pusă-n cătuşe, singurătatea va deveni, în sfârşit,
pisica noastră domesticită),
victoria asupra fumului de ţigară şi
a sticlelor de bere va fi acum definitivă,
nu vom mai avea nimic de făcut, decât
să uităm să ne trezim dimineaţa la ora exactă,
- nevrând să răsucim arcurile de ceas,
timpul ni se va părea mereu întors -
şi facem un important schimb:
pastilele de calciu,
iubire,
magneziu,
câte ar trebui luate...
să ne colindăm sufletele, pe rând, ca-ntr-o sărbătoare,
de care, dacă ar fi după noi,
nu ne-am despărţi niciodată.

Dar te rog, până atunci -
trimiteţi, o clipă, inima, spre dimineţile gândului meu!

Valeria Boiculesi

Nu ştiu cine...

Nu ştiu cine poartă vina!
Poate iarba cu sulfina,
poate vântul,
poate zarea,
poate crângul cu cărarea,
poate toamna cu pelinul,
poate părul meu
ca vinul,
poate ochii tăi,
sau poate
şoapta mea pe jumatate ...

Tot ne căutam de-o vreme

mâinile
printre poeme –

ne strigăm,
să ne audă
paşii stinşi
sub nalba crudă ...

Numai cântecul ne-aduce
arşi de dor
la vreo răscruce,

numai inima ne-adună –
plopi de flacără
şi lună ...

Valeriu DG Barbu

Tablele împărţirii minore
(lut răzvrătit)

Mi-a dat suflet, mi-a dat...
- na, ...şi la ce vine să-l ia...?
mi-a împărţit patimi, iluzii
cum să-l ţin fără confuzii...?
de-i beteag, i-al meu şi-mi pasă
treabă nu-i în urmă...nici de ce să zică: lasă...!
mi-a dat puls, mi-a dat ...parol!
nu-l cicăleşte ba că-i iute, ba-i domol...

nu mi-a dat vreo hartă...nici compas
şi nici talpă de rămas
iar iubire
o nălucă aurie şi...subţire
dacă-i pare rău de dar
sunt în lipsă de habar, înapoi cui să i-l dau?

am să-l las în cuib de vers, urmă
pe un colţ de lună, şters.

Valeriu DG Barbu

Obsesia...albastru

Atât de albastre sunt cuvintele
nu-ţi poţi închipui altfel, nu-i aşa?
nu te mai saturi, iei lucruri din cale şi
le albăstreşti, nu-ţi pasă
de luminile alb sidef, de aurul dimineţilor,
de ritmatul verde,
noaptea coborî într-o capcană de sticlă, visând

ce te-ai face dacă ar fi totul albastru
tu, lumea, până şi...aerul
cum ai şti că-i astfel, ţinând culorile
într-un punct pe care
nu vei şti să-l creşti?
Ai crede că trăieşti într-un strop de cerneală?
...că tu eşti seva...

ziua colinzi, în jurul capcanei, rostogolind-o
încă un arc de apus, răsărit, apus...

...dintr-o pată oarecare ai înălţat un cer
dintr-un ochi, o lume şi nu ştii...
...lacrima unde ai strunjit trecut
nu va fi soclu...iminentei clipe
azi poţi face orice, dar numai azi,
mâine...te vei filtra prin alte culori...

Dana Opriţă

Persistenţa memoriei

Era un timp, demult - îl ştiu, mi-l amintesc:
atunci visele se clădeau uşor, ca pe un castel într-o ţară imaginară,
viaţa se derula frumos uneori, alunecând
precum creionul pe foaia albă a unui extemporal,
poticnindu-se, alteori, de o întrebare, un gest, de un semn...;
atunci ştiam că unu şi cu unu întotdeauna fac doi,
(nu lipseam de la nicio lecţie a destinului,
de la niciun examen),
ştiam cum se construieşte o casă, cum se inventează un răspuns,
descoperisem somniferul dragostei tale,
pe lama cuvintelor, literele alunecau desculţe,
ştiam să număr bine până la zece atunci când îmi era teamă,
trucurile niciunui scamator nu mai erau un secret pentru mine:
totul se derula exact, corect, -
ca un guler scrobit, la o uniformă şcolară.

Acum, în goana acestui mic popas aici, printre voi,
eu însămi călăuză ori gâde
aşteptând tăişul unei întrebări să-mi reteze grumazul,
eu Sfinx, eu Oedip,
mimând fericirea, trăind într-un fir de nisip, navigând pe marea speranţelor
acum, în goana acestui mic popas,
voi muri puţin, până ce-mi vor creşte alte aripi pregătite
pentru o nouă încercare.

Dana Opriţă

Mic poem despre înserare

Se întristase în inima mea, se făcuse târziu;
departe de ţărmul sfâşiat de-aşteptări,
am căutat o mică salvare, vreun colac rătăcit
prin recuzita de nisip a întâmplării,
dar n-a fost aşa.

Îngheţasem de atâtea cuvinte înşirate aiurea,
voiam să spun ceva, să împing literele pe rând, amestecându-le,
să mă fac, în sfârşit, înţeleasă.

Numai o privire mi-ar fi trebuit în ecoul oglinzilor
unde îmi vedeam mereu chipul de piatră
izbind în cioburi de amintiri.

Geo Dumitrescu

Portret

Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru şi concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colţ o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele îşi vor schiţa zborul.

Două aripi vor fi probabil şi urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roşie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte ...