Ana Blandiana

Poveste

Înaintez cu grijă, încet,
Pe un drum
Pe care îl tai eu însămi
Păşind:
Ca să ştiu să mă întorc,
Presar în urmă
Fărâme de litere şi cuvinte.
Sunt pornită de mult,
Mi s-au terminat
Puţinele silabe pe care le avusesem
Merinde de drum.
Din fericire, am descoperit
Că totul
Poate fi transformat în cuvinte
Şi am continuat să înaintez
Presărând
Vorbele în care mă destram
Cum se destramă un pulover vechi
În căpeţele de lână-ncreţită de atâta purtare...

Radu Stanca

Anacronism romantic

Cum? Mai visezi şi-acuma, iubito, primăvara?
Te mai gândeşti şi-acuma la câmpul plin de flori?
N-ai renunţat la ceasul de vis şi planuri seara,
Mai frunzăreşti în taină cutia cu scrisori?

Cum? Mai alergi şi-acuma pe ţărmuri s-asculţi marea?
Acele-apusuri roşii şi-acum le mai priveşti?
Tot îţi mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea,
Tot îţi mai iei umbrela de soare când citeşti?

N-ai încă sensul morţii, nu simţi ce se petrece?
Nu vezi că viaţa fuge din noi ca un tâlhar?
Că vasele cu visuri au început să sece
Şi nu mai pot să umple nici un pahar măcar?

Că mult, o! mult mai serbezi ca altădată, luna
N-o mai căutăm cu-aceeaşi ardoare printre stânci?
Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma
În turnurile nopţii urcăm încet, pe brânci?

Tot mai păstrezi în glastră acele vechi garoafe?
Dar lucrurile mele? Tot le ai între fereşti?
Pe unde-au fost odată grădini acum praf e
Şi-azi nici o bucurie-n tristeţi nu mai găseşti.

Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară
Şi-abia mai poate lampa răzbate până-n drum.
Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc pe-afară
Şi teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum.

Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara
Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)
Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara
Şi, cine ştie, poate şi-acuma îmi mai scrii...

Ana Blandiana

Această oglindă

Între noi doi
Această oglindă moale, nesigură
Astfel înclinată încât
Eu nu mă văd
Şi tu nu te vezi,
Dar te văd
Şi mă vezi,
Ochii ni se întâlnesc
Şi se încleştează
În zarea ei argintie.
Cât timp această oglindă
Va continua să fie
Şi să ne găzduiască
În visul ei afund,
Viaţa şi moartea
În care eşti, în care sunt,
Rămân doar poveşti
În care sunt, în care eşti.

A.E. Baconsky

Balada anotimpului ales

Nu mi-a rămas în gândurile mele
pustii, de altădată, decât unul:
ce anotimp să-mi poarte amintirea?
Mai bine iarna-mi zic, mai bine iarna.
Copilăria mi s-a dus. Cu albul
acoperiş al norilor s-a dus.
Vântul de noapte troienind fereastra.
Am adormit de-atâtea ori visându-l.
Între coline albe unde râul
dormea sub gheaţă, am văzut întâia
mea dragoste. Şi-n alb, mereu ca lupii
mi-am lăsat urma. Poate că zăpada
acestei ţări e singura avere
pe care o am; cu mirtul ei albastru
mă va cunoaşte vremea şi cu acelaşi
zbor periodic. Va îngheţa noroiul
sub paşii mei, şi mlaştina pierzându-şi
rânjetul verde, se vor stinge-n zare
ciulinii Bărăganului, şi drumul
îşi va dubla distanţele, şi vrăbii
venind ca saltimbancii pe trapezul
soarelui palid, veşnic îmi vor ţine
loc de cuvinte. Ce-aş putea s-aştept?
Multe am pierdut şi voi mai pierde multe.
Ca un răspuns la orice întrebare
ninsoarea cade repetând mereu:
...mai bine iarna, da, mai bine iarna...

Tudor George

Un rug al toamnei

...Treceam pe-aleia toamnei, singuratec -
Căutându-mi, poate, ultimul popas -
Pe un covor de sânge şi jăratec
Foşnind metalic - mătăsos sub pas.

Şi nu mai ştiu, dar parc-aveam o teamă
Şi-o strângere de inimă aveam,
Că-n pasul meu calc inimi de aramă
Nu frunze moarte-n pasul meu destram.

Castani pleşuvi - imense candelabre -
Scheletici orchestrau fără făclii
Amenintând cu viziuni macabre
Ca spăngile sculate-n panoplii.

Era pe-atunci o linişte de stampă
Netulburată, doar din timp în timp
De cate-un ţurţur greu prelins din lampă,
De cate-o frunză arsă ca un limb...

Melancolii trecute, vreţi voi, oare,
Să mă mai plec, ca frunzele sub pas,
Să mai jelesc cu toamna trecătoare
Paragina splendorii ce-a rămas?

Radu Gyr

Declin

Mă scutur calm de foi ca o pădure
şi ca un cer mă desfrunzesc de stele,
sau ca-ntr-un lac, sub nuferi şi inele,
mă tot scufund spre adâncimi obscure.

Din toată zarea fulgerelor mele
se-ntorc, rănite, pajurile sure.
O aşchie-mi rămase din secure,
şi din prăjina steagului surcele...

Cântam, cândva, triumful aurorii,
nu ale nopţii negre sarabande
Şi, dincolo de rânjetul vâltorii,

Visam să las hambare de ofrande
şi-n urma mea superbe traiectorii,
un cer întreg de jerbe şi ghirlande.

Ana Blandiana

Un sfânt

Un pom, dacă îi tai un braţ,
Îşi creşte un altul dintr-un mugure nou,
Şi dacă îi tai o rădăcină,
O altă rădăcină se va întinde în locul ei,
Şi dacă îi înnozi ramurile,
Ele vor continua să înflorească înnodate,
Şi, dacă îi iei fructele,
El va face altele pe care ţi le va oferi.
Un pom este un sfânt
Care nu poate fi umilit,
Pentru că umilinţa se cuprinde
În noţiunea de sfinţenie.
Şi un luptător
Care nu poate fi înfrânt,
Pentru că înfrângerea se cuprinde
În noţiunea de luptă,
Aşa cum sămânţa se cuprinde în pom
Şi pomul în veşnicie.

Ana Blandiana

Duminică

Crezi că nu ştiu
Că în dosul
Acestui mirific incendiu
Al pădurii căzute în roşu
Nu e decât timpul
Laş care trece
Mascându-şi plecarea
Cu spectaculoase şi ipocrite minuni?

Crezi că nu ştiu
Că gutuile
Nu cad sub regala
Lor greutate,
Ci-nvinse de-omizi
Născute din dragostea
Prevăzătoare
A meschinilor fluturi
Extravaganţi şi nebuni?

Crezi că nu ştiu
Că victorioasa întoarcere
A lăstunilor
Nu-i decât rezultatul
Alegerii crude
A celor puternici şi răi
Dintre cei slabi şi buni?

Fii liniştit,
Mi s-a spus
Totul şi nici o iluzie
N-a rămas nealungată,
Învăţătorii şi-au făcut datoria.
Dacă, în după-amiaza
De duminică a toamnei,
Lumea îmi pare perfectă,
Numai eu sunt vinovată,
Numai eu voi plăti - luni.

Ana Blandiana

Aud

Aud cum păşeşte cineva după mine în lună
Şi pune seminţe de flori în urmele tălpilor mele,
Un pas înţelept - albăstrele,
Un pas greşit - mătrăgună.

Aud cum păşeşte cineva după mine în soare
Şi pune ouă de păsări în urmele tălpilor mele,
Un pas înţelept - turturele,
Un pas greşit - cântătoare.

Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie
Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele,
Un pas înţelept - ghilimele,
Un pas greşit - poezie.

Radu Gyr

Metamorfoze

Privesc portrete vechi. Sunt oare eu?
Obraji suavi zâmbindu-mi dintre perne,
zări, zboruri, munţi, oceane, - baliverne
pitite sub tunica din liceu.

O junglă de azur, aici, se-aşterne
sub paşi, iar colo-n ochi un alizeu,
Alături fruntea tânără de zeu
îmi fulgeră pe întrebări eterne.

Într-un portret citesc pe Turgheniev,
iubesc Ysolde-n celelalte poze
În care veac, în ce străfund de ev?

Şi, totuşi, un parfum de tuberoze
şi-acelaşi vis din ochii de elev
palpită încă şi-n metamorfoze.

Radu Gyr

Perpetuum mobile

Sub mâna ce se pleacă să disece,
fug din artere purele esenţe,
Din veşnicie picură cadenţe,
ca stropii grei din stalactita rece

Cu pulbere, cu ţăndări şi cu zdrenţe,
istoria se-mbată şi petrece.
Câţi am murit de-un secol sau de zece
în cei de azi îi facem reverenţe.

Sucindu-se pe recile ei fusuri,
vremea mai zvârle-un ev sau o epocă.
Hrănim cu sânge marile apusuri,

Un veac se surpă, altul îl evocă,
şi numai tu, izvor al tainei, susuri
închis adânc, ca-n inimă de rocă.

Ana Blandiana

Rugăciune

Principiu al tuturor lucrurilor,
Loc geometric al golului
Ce se cere umplut
Pentru a deveni;
Cale pe care se intră
Într-un loc neexistând
Decât în măsura rostirii;
Lasă să cadă
Din gura ta sfântă
Silabele,
Lasă-le să mă pătrundă,
Să mă însămânţeze,
Fă-mă să rodesc plante-răspunsuri
Din care să crească
Înspre tăcerea supremă
Arbori de sunete
De unde toamna să scuture sensuri.

Radu Stanca

Noemvrie

Să vii în parc cu mine ca să vedem castanii,
- E cea din urmă oară că-i mai putem vedea -
De-acum, punând deoparte tristeţile şi anii
Ce singură-mi va pare singurătatea mea...

Ştiu, vor cădea la urmă pe caldarâme paşii
- Pe-aceste străzi degeaba mai coborâm acum -
Noi vom veni de mână ca să privim copacii
Au fost odată inimi care-au bătut nebun...

Şi-azi cântecul de-ncepe-i că dragostea sfârşeşte
- Să-nchidem în cutie violinele de lut -
Nu-s degete când visul pe geamuri se opreşte
Să cânte cum odată acele mâini au vrut...

Poate va fi o toamnă cu fluturi morţi pe case,
- Poate va fi o toamnă cu strigăte-n pustiu -
În parcul ăsta simplu, cu oameni de mătase,
Noi vom veni devreme, dar vom pleca târziu...

Ana Blandiana

Câteva puncte

Fericirea este asemenea
Unui tablou pointillist:
Mici puncte colorate
Fără legătură între ele,
Reuşind uneori să însemne ceva,
Alteori nu,
Reuşind să transmită
Doar fiorul unei întrebări
Incomplete,
Căreia nu ştii ce să-i răspunzi
Pentru că nu înţelegi ce întreabă,
Nu înţelegi decât intensitatea întrebării
Căreia îi lipsesc câteva puncte...

Ana Blandiana

Cadran

Mai întâi dispar cifrele,
În timp ce limbile pipăie
Greoaie şi oarbe cadranul,
Nevenindu-le să creadă
Că nu mai au ce arăta.
Ceea ce nu-nseamnă nici pe departe
Că timpul nu mai există,
Dimpotrivă,
Că vârtejul trecerii lui a spulberat
Măsurile,
Puhoiul nu mai poate fi împărţit
În secunde, minute, ore, milenii,
Ci mătură tot, clepsidre, clopotniţe, orologii
Pe când, disperate, arătătoarele
Vâslesc haotic prin aer
Nereuşind să arate nici măcar
Sfârşitul lumii.

Ana Blandiana

E noaptea

E noaptea în care clopotniţele iau foc
De la dangătul clopotelor
Fluturând ca nişte mari flăcări când pier.
Glorie, glorie care se-ncheie,
Sunet şi vuiet, scânteie
Şi scapăt,
Lumină lină ce se consumă
Şi se face scrum
Pe pământ şi în cer
E noaptea-soroc
În care totul se ia de la capăt:
Du-mă
Acum.

Ana Blandiana

Acest poem

Acest poem durează doar atâta
Cât îl citeşti:
Data viitoare când îl vei citi
Va fi altul
Pentru că tu vei fi altul
Şi, bineînţeles, va fi complet diferit
Atunci când îl va citi altcineva.

El există doar în clipita
Stării tale de spirit
Pe care a construit-o
Din ce-a găsit în tine -

Trecătoare operă
Ca o foaie de hârtie
Pe o apă curgând
Mereu în altă direcţie,
Neavând nicio importanţă
Cine a pus hârtia acolo
Şi dacă a scris ceva pe ea.

Nichita Stănescu

Cântec de trei

Noi suntem doi, tu eşti singură,
de-aceea te lăsăm să faci ce vrei tu.
Noi îţi dăm două inimi;
una o ţinem în mine,
cealaltă o ţinem în tine.
Chipul tău îl facem să semene
cu chipul nostru,
aşa cum monezile sunt aidoma
celor două apăsări brutale
ale tiparului care le naşte.
Noi doi suntem două ramuri ale tale,
una izbucnita spre lună,
din dragostea ta pentru cer.
Alta izbucnită din pântecul tău,
din dragostea ta pentru pamânt.
Noi şi cu tine am vrut să fim unul.
Dar materia care urăşte adevărul
ne-a pedepsit şi ne-a făcut trei.
Noi suntem doi şi tu eşti singură,
de aceea tu ne stăpâneşti,
de aceea tu eşti regina
pentru că noi doi suntem la fel.
Iar un lucru aidoma altuia nu există
decât în monotonele povestiri despre fericire.

Anghel Dumbrăveanu

Sub sticla unor cuvinte

În acest caiet am adunat
puţinele mele bucurii
din patru ani de viaţă.
Sunt câteva lucruri rămase
din călătoriile pe care le fac
în fiecare zi
în jurul casei,
printre aceşti copaci cu frunză rară,
unde se joacă vântul,
sunt câteva fragmente umile
strânse sub sticla unor cuvinte
după vreun prieten
care-a trecut prin cetatea aceasta,
apoi e lampa, aprinsă cu spaimă
când vine întunericul
în odaia unde mă gândesc la cele întâmplate,
şi surâsul femeii
plecată să-mi aducă o floare de câmp de lângă râu.
Acestea sunt puţinele bucurii
din patru ani
în care am muncit pământul sărac,
înlăturând mărăcinii şi pietrele
să crească firavele plante
care dau seminţe
pentru pasărea cu zbor albastru şi liber.

Mircea Ivănescu

frunze

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
Şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.

Rainer Maria Rilke

Toamna

Cad frunzele, cad de departe, parcă

s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârşit de blând.

Radu Gyr

Sculptorul

Ies umeri albi din vârfuri de unealtă
şi braţe-adânci cu moliciuni de unde.
Mileniul ce-n lespede se-ascunde
se face coapsă limpede şi-naltă.

Prin mână tot duhul meu pătrunde
în piatra ce surâde şi tresaltă,
ivind minuni din opintiri de daltă
şi din ciocan seninătăţi rotunde.

Când aspră-n linii tari, când diafană,
vibrează clara rocii simetrie,
din sângele meu cald luându-şi hrană.

Carnea palpită, marmura învie,
şi din frânturi de clipă pământeană
mă-nalţ în armonii de veşnicie.

Valeri Briusov

Sonetul formei

Între mirosul florii şi contur
Sunt legături puternice, ciudate.
Un briliant să dea lumini nu poate
Cât timp rămâne diamant obscur.

Ca norii pier în ceruri de azur
Imaginile fanteziei toate;
Doar împietrite-n fraze cizelate
Durează-n veci - un bloc de stâncă dur!

Şi eu râvnesc ca visul meu din minte
S-ajungă la lumină şi cuvinte
Luând conturul vrut, încet-încet,

Aşa încât, când prinzi volumu-n palme,
Să poţi gusta şi zveltul meu sonet
Şi literele frumuseţii calme.

Radu Gyr

Cenotafe

Şi vine-o zi când vezi că numai praf e
ce-a ars în fraze, ce-a zvâcnit în verbe,
şi că şi frunţi şi-nţelepciuni şi jerbe
sunt numai biete hârburi de carafe.

Cum de-am crezut că o taină încă fierbe
în scrumul grămădit în cenotafe?
Ca o cunună moartă de garoafe
cad de pe tâmple lumile superbe.

Tiptil, ca să n-o simtă grămăticul,
zădărnicia vine să ne prade?
Triumfă în arcade mari nimicul,
se fac nimic triumfuri şi arcade,

şi-n timp ce deznădejdea-şi coace spicul
un ghimpe creşte şi-un luceafăr cade.

Radu Gyr

Antagonism

De jos, din zbuciumata-mi adâncime,
tânjesc mereu seninătăţi să isc,
gelos pe glacialul lunii disc,
pe tot ce e celestă limpezime.

Vrând armonii de rece obelisc,
în genuine-arhitecturi sublime.
urăsc zbârlita râpelor asprime
şi flămânzesc după zăpezi de pisc.

Port jindul simetriilor măiestre,
dar fierb în mine-un fluviu subteran.
Râvnesc doar prin crâmpeie de ferestre
gheţaru-nalt cu creştet diafan;

Sunt clocot şi vreau  roci alpestre,
vreau ape de oglinzi şi sunt vulcan.

Zaharia Stancu

Pomul roşu

La marginile apelor,
La marginile câmpurilor,
La marginile cerurilor,
Au răsărit pomii roşii.

Roadele lor le-am cunoscut:roşii.
Frunzele lor le-am cunoscut:roşii.
Măduva lor am cunoscut-o:roşie.
Inima, inima, cel dintâi pom roşu.

Darie Novăceanu

Voi sta aici

Voi sta aici până ce va trece o femeie
Îmbrăcată în alb,
Îi voi spune cu jumătate de glas
Că amintirile nu se îmbracă niciodată astfel,
Iar dacă ea va zâmbi, aşa cum foarte puţine
Ştiu să zâmbească, departe de ele,
Atunci îi voi spune că privirile ei
Sunt ca un ecou de pădure tăiată,
Că eu caut pădurea aceea de mult,
Că nu ştiam că nu mai există,
Că aş fi vrut chiar sa n-o găsesc niciodată,
Dar să ştiu că există, că de crengile ei
Se leagănă, toamna, vânturi albastre.
O voi ruga apoi să mă ierte,
Voi schiţa o plecare uşoară,
Ca o desprindere de ţărm, ne vom alătura paşii,
Voi inventa o poveste frumoasă,
Abătând drumul acela în trecut, înspre copilărie,
Îi voi vorbi despre lumile îndepărtate,
Despre vuietul mării, de marile temperaturi ale stelelor,
Şi-ncet, atunci când vom fi departe de lume,
Când, pentru prima dată, ne vom da seama ca suntem singuri,
Când ea însăşi va recunoaşte că nu e nimeni cu noi,
Atunci nu ştiu, nu ştiu ce îi voi spune,
Dar stau aici, voi rămâne aici,
Până va trece...

Fiodor Tiutcev

Trestia

"Est in arundineis modulatio musica ripis"

E-n vuietele mării cânt,
E-n zarva lumii-o armonie;
Răsună-o clară melodie
În trestiile fremătând.

Un tainic rost, un strict raport
Natura întreţese-n toate;
Doar vana noastră libertate
Se chinuie în dezacord.

De ce al firii cântec greu
Nu sună-n suflet ca şi-n mare?
Iar trestia cea gânditoare
De ce se zbuciumă mereu?

Ana Blandiana

Op

Timpul scrie pe trupul meu versuri
Atât de complicate încât
Aproape de necitit,
Îşi notează pe pielea mea ideile
Fără să mă întrebe.
Literele lungi, răsucite, superbe
Mi le încolăceşte pe gât,
Îmi mâzgăleşte în jurul ochilor,
În jurul buzelor raze subţiri,
Le îngroaşă,
Apoi, ca la sfârşitul unui op,
Se iscăleşte pe fruntea mea încă rotundă,
Fără să mărturisească
În ce scop
Trimite prin mine
Aceste mesaje
Şi cine
Va trebui să mă citească
Şi să îi răspundă.

Maksimilian Voloşin

Foşnet tomnatic

Drag mi-e foşnetul tomnatic,
Scrisul vechi din zări venind...
Tainice, înmiresmate
Foi ce-ngălbenesc murind...

Dragi mi-s scrisele-nflorite,
Cu suspin de fân uscat...
Slove scumpe, risipite,
Dintr-un vers abia oftat.

Şi mi-e dulce vraja blândă,
Stinsa frumuseţe-a lor...
Ai cunoaşterii pomi cântă
Din topitele culori.

Ana Blandiana

Calendarul

Calendarul pe care singură
Mi-l scriu pe perete
Este singurul lucru de care mi-e teamă
Cu adevărat pe pământ.
În fiecare seară mâna mea
Face fericită un cerc în jurul cifrei curente:
roşu pentru poezie
verde pentru proză.
Sau tremură de ruşine şi spaimă,
Trăgând două linii încrucişate cu negru
Peste ziua scoasă din timp.
Astfel,
Viaţa mea devine mai scurtă
Cu o necunoscută pierdută-n neant
Despre care n-am fost în stare să scriu
Nicio literă care s-o ancoreze în fiinţă,
Viaţa mea devine mai scurtă
Cu fiecare zi neapărată
De un cerc roşu
Sau de un cerc verde,
Pentru că nimic din ceea ce nu este scris
Nu există.