Minune fără nume Şi ardere domoală Ucigătoare miere Şi mult râvnit popas Zăpada resemnării Prin părul tău de smoală Mai lasă câte-o urmă Când mai greşesc un pas
Dar fiecare cântec Prin grija ta rămâne La fel de 'nalt şi tânăr Sub caldele ninsori Şi se opresc din strigăt Pendulele bătrâne Când ochii tăi cât cerul Mă vindecă de nori.
La umbra oglinzilor de peste noapte, m-am trezit desenând un poem al absenţei, într-o sângeroasă, neiertătoare uitare de tine.
Colindam printre amintiri, - mărşăluind anevoie spre noi, - te întâlneam, obsedant, în strivitoarea persistenţă a memoriei, unde paşii noştri mai hoinăriseră cândva, acolo unde -niciodată- devine realitate, unde se întâmpla să ne oprim, să iubim cu deznădejde, cu inima, cu gândul de a fi vreodată împreună.
Visam că exişti - îţi inventam privirea şi trupul întreg; visam că trăiesc, - mă agăţam de fiecare grăunte de nisip ce aluneca din clepsidră, încercam să-mi decupez sufletul după tiparul sufletului tău, dar de fiecare dată mă rătăceam în liniştea oglinzilor tulburate de suflarea ta mereu necunoscută.
Oare câte urme de cai îşi leagănă coama în lumină desenându-şi libertatea? De ce blestem a fost ţesută iubirea noastra, te-ai gândit? oare câtă suferinţă (alta) trebuie plătită din nou pentru ca fericirea să poată lua chipul şi asemănarea noastră? Ţi-am privit ochii, închişi în sine, atunci când pândeai vise scufundate în apa melancoliei, când tocmai călătoreai spre insula Itacăi pierdute, mereu disperat încercând să citeşti în valurile oglinzii, mereu disperat fugind de privirea întâlnită acolo (demult Penelopa uitase să-şi sfârşească pânza şi să-şi primească peţitorii) Dar eu eram departe doar eu eram în noaptea aceea din an când soarele uitase să apună, când visele noastre se numărau încet, prea încet prea târziu.
Ce blestem a ţesut iubirea noastră, te-ai gândit?
(demult Penelopa sfârşise să-şi destrame pânza şi să-şi izgonească peţitorii).
Era, desigur, firesc să se întâmple astfel - niciodată - exista, nicăieri - prindea contur subţire, prin igrasia lacrimilor mele nu se mai putea înţelege nimic...
Desigur, tu ai plecat.
Te-ai furişat ca un gând rău, ca o ispită, dincolo de sufeltul meu - degete strângând cu disperare mânerul valizei, cărând amintiri şi iubiri şi regrete, spre gara altor cardinale puncte.
Am pregătit ceaiul. Te-am aşteptat. Cu toată tristeţea lumii aruncată spre mine, am jucat rolul celui învins, cu zâmbetul pe buze, am fost cel mai vesel om, supus al destinului, eu, umilit de propriile-mi sentimente, de propriile-mi cuvinte.
La adăpostul lor, singurătatea îşi ascute colţii pe raza lunilor pline.
Întotdeauna acesta pare sfârşitul - trenul aşteptat în gara singurătăţii întârziind nesfârşit, tineri fluturând în colţul gurii un sentiment de indiferenţă, ziare citite de ploi şi tu, pe lângă care am trecut de-atâtea ori fără să ştiu că pe tine te-aşteptam încălzindu-mi mâinile la lumina ferestrei tale de altădată, strângând în priviri şinele acestea de cale ferată ca pe ultimele raze dinaintea apusului - dâre albastre şi reci lăsate de roţi căutând un drum de întoarcere, rătăcind printre valize de carton şi câini vagabonzi atraşi de urma de sânge cald a ultimului tren, într-o gară pustie.
Întotdeauna acesta era începutul - muzica spartă a peronului, becul din tavan tresărind rar ca o insectă, presărând cu urmele paşilor tăi petale fără întoarcere - dormitor al speranţei, insectar prăfuit al iubirii...
"Ce faci?" "Trăgeam puţin cu coada ochiului la tine!"
Dacă n-ar fi fost vrăbiile,
aş fi murit de mult, spuse copacul.
Mi-aş fi putut trăi moartea în voie,
fără sutele de injecţii sonore în pielea mea
subţiată de exerciţiul istovitor al verii,
fără forfota feroce, contrazicând anotimpul solemn
cu obscure reflexe, cu mirosuri indecente,
cu pene, cu ciocuri, cu gheare, cu glasuri –
cine mai poate crede în demnitatea mea
sau măcar în consimţirea mea
la ritualul inefabil al iernii?
Ce mai puteam face eu, în acea derută,
sub atacul lipsit de nobleţe,
eu însumi înjosit în ochiul soarelui?
Zăpada se risipea pe pământ ca florile miresei din buchet, abandonate într-o vază.
Ce timp neştiut coboară odată cu iarna (ce foc se aprinde în mansarda uitării), ce spaţiu infinit amuţeşte sub respiraţia ei - virginitate a zăpezii despletite de vânt, pagină albă pe care aleargă desculţe cuvintele sau poate norii unei emoţii pierdute.
Şi ce altceva s-ar mai putea spune despre un anotimp târziu şi confuz, fără înţeles abandonat printre noi?
N-am învins, n-am pierdut, n-am venit, n-am plecat - doar ţie îţi pare departe respiraţia mea, doar pentru tine drumul nu are întoarcere, doar tu...
N-au învins.
Au vrut să mă vindece de singurătate, agăţându-mi de gât bolovani şi funde colorate, mi-au acoperit faţa cu fluturi de seară şi mi-au arătat drumul de întoarcere; mi-au tatuat pielea cu hieroglife şi semne de întrebare, amestecând sângele meu cu cerneala memoriei, mi-au închis ochii şi mi-au spus: " Eşti moartă. Ridică-te şi umblă !"
N-au învins. Nu încă.
Dar nu vrei un ceai ? ...cum am uitat ! Ceştile-s fine, subţiri, cum îţi plac. Şi ceaiul e adevărat: fierbinte ca respiraţia mea...
Nu. N-am învins. Pe câmpul de luptă altcineva era în locul meu. Altcineva.
Eu sunt doar cea care este, eu sunt cea care mâine va fi irizarea glasului tău, zâmbetul din colţul gurii, urma caldă a trupului desenat pe zăpada iubirii.
- Hai, acum ridică-ți ochii, să-i sărut. Doar și tu vrei ... Floarea și-i înalță-ncet. Îl așteaptă. Se privesc, până li se pune-o ceață dinainte. Și se-apropie... Trec unul în celălalt și nu mai știu care-i unul, care-i altul... - Să rămân cu tine... zice Soarele cu buze arse, nu se poate... Căci menirea mea sau blestemul e să umblu, fără oprire, chiar și-acum când te-am găsit. -Soare, doar atât? Doar atât a fost să fie? -Nu se poate, Floare-Floare, pentr-un Soare nu se află nicicând stare... El e-al tuturor, dar ție mult mai mult ca altor flori... -M-ai mințit, m-ai înșelat, Soare-Rău, Soare-Dogoare... -Șterge-ți lacrima, ori las-o, am s-o iau, s-o am pe drum. Zborul mi-oi grăbi la noapte, s-ajung mai iute lângă tine. Toată ziua, și-oi lungi-o, vom vorbi și ne-om iubi. - Soare-Soare, fie-așa cum zici, dar, oare, norii... ...când s-or aduna... și te-or astupa... ...când s-or grămădi și ne-or despărți... ...fără tine, Soare, ce m-oi face, oare ? - Floare-Rotitoare, Floare-Iubitoare... ...norii adunați pot fi înșelați, norii grămădiți trebuie mințiți. Când ne-or despărți, câmpul vor umbri, între noi umblând, câmpu-ntunecand, tu, în locul meu, să răsari mereu. Jos, tu să fii eu. Eu, în cer, să fiu floare de aramă, și tu soare viu. Și vom rămânea, eu Soarele tău, iar tu Floarea mea.
Din ce copac fantastic, din mări şi vechi păduri,
Ţi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –
Că de ridici arcuşul, uşor, ca la un semn
Se redeşteaptă timpul încremenit în lemn?
S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simţeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!
Din vastele-i întinderi profund să poţi să cânţi,
Îţi trebuie furtună grozavă să-l frămânţi…
De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcuşul tău să mişte oceanul necuprins?
De-acum voi şti: adese când treci, tu porţi solemn,
La subţioară timpul, încremenit în lemn.
Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?
De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt făr’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?
Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lânga tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?
Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?
Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?
Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Si mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?
Am alunecat (într-o doară, desigur) pe firul pânzei tale de păianjen, cu aripile-ntinse, zbătându-mă inutil. Ar fi meritat să mă admiri. eu - înger căzut luminând eternitatea unei secunde, Icar prăbuşit în valurile sfâşiate de aripi aprinse, eu - licurici lipit de întunericul palid al memoriei; dar n-a fost aşa.
Mi-ar fi trebuit vreo trei călimări pline cu simpatica cerneală a uitării, câteva lacrimi din piatra castelului nostru (nisip gândit în clepsidre, valuri întoarse de un vânt protector).
Mi-ar fi trebuit inima ta suflând deasupra inimii mele, dar totul s-a năruit, dar totul s-a sfărâmat, dar totul, ... alunecând (într-o doară, desigur) pe firul pânzei tale de păianjen.
În cruda ei ţesătură, cu ochii împingând banchize de lumină spre nord, cu braţe sclipind în roua dimineţii, ai apărut: tu - iubitul meu iluzoriu tu - sfârşitul poemului meu de dragoste.
Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă, vor fi la fel de triste cum sunt eu şi-ntr-un amurg bolnav şi trist de toamnă, ţi le va spune ploaia-n locul meu
Pe ziduri vechi în floare igrasia şi iedera cu ofilitu-i iz... Tu poate vei păstra fotografia poetului, într-un album închis.
Va fi târziu...Octombrie...rugină... alei cu despletiri de vânt şi ploi... Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă, vor fi la fel de triste cum sunt eu.
Nu te-am uitat! Zadarnic încerc să alung fantoma acelor vremi frumoase în care ne iubeam. Ţi-aduci aminte versul acela cu Sadoma? Îl urmăreai în carte - şi eu ţi-l recitam...
Ferestrele mai poartă şi astăzi draperia cu ciucuri de mătase şi firul dantelat? Şi-ţi mai aduci aminte şi astăzi poezia cu Zilpa cea frumoasă şi neagră de păcat?
Sau ai uitat, cum toate se uită la o vreme, şi chipul meu şi anii trecuţi şi poezia... S-au scuturat în glastre uitate crizanteme... Eu am rămas acelaşi: nu te-am uitat, Maria !
Doamne, n-ajung pân'la tine vârfurile-acestei păduri de suspine? Cum eşti tu atotştiutor, să fi dat pâne de-ajuns tuturor, culcuş pentru copiii îngheţaţi, câte puţin din lumina celor bogaţi, câte puţin din cerul lor senin, de care îngeri întraripaţi se ţin.
Să fi dat, Doamne, fiecărui om, câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom al tuturor speranţelor pământeşti, şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti. Am fi spus că te-ai răspândit în noi, ca un fluviu liniştit, că te-am băut fără să ştim...
N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim, ci ai fi mers împreună cu noi şi te-am fi pus între coarne la boi, ca pe-un ciucure frumos de mătasă să ne-ajuţi la plug şi la coasă.
În loc să pleci pe celălalt tărâm, ai fi avut la masa noastră un tacâm şi seara, obosit şi făr' de-alai, în loc să te-ntorci înapoi în rai, adormeai undeva pe-aici, printre copii şi pisici, într-un colţ de vatră luminat.
Florile culese în pahare plâng Şi visând la fluturi, la livezi cu soare Florile culese în pahare mor.
Tristele potire picură-aşa jalnic Pete de lumină. Lunca toată crede că sunt doar petale. Numai eu ştiu însă că sunt lacrimi grele, Sfărmături de suflet.
Un bondar le-aduce veşti de la surori. Creşte nostalgia veştedelor flori.
Florile culese, florile de câmp Mor de nostalgie, mor visând la fluturi, La livezi, la soare.
N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc. Când bate vântul peste deltă, trestiile Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc. N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept. Inima n-are aripi, dar deseori zboară. Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi, Încap într-un flaut, într-o vioară. Cerul n-are margini, stelele au, Miez şi margini de foc are şi soarele. Vântul de seară mi-a spus c-o să moară Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele. Ce să fac, dudule? Încotro s-o apuc? Mă strigă din patru părţi zările. Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi Şi-n curând o să moară sufocate şi mările. N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc, Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă Şi de arbori plăpânzi care cresc.
E timpul să plec, e timpul s-ascund O iubire frumoasă sfârșită rotund E timpul s-ascund, e timpul să plec Rolul meu e secund, locul doar de valet Septembrie gri, septembrie brun Septembrie scrii, septembrie spun Septembrie, oh ! Septembrie, vai ! E o vară ucisă în copite de cai Balconul închis, cearceaful schimbat Pasul prelins spre fotoliul uitat În care nu sunt, în care nu vii În care, odată stăteam doi copii Așteptând ursitori, ascultând de părinți Căutând prin ninsori cu ochi mari și cuminți Septembrie gri, septembrie brun Septembrie scrii, septembrie spun Septembrie, oh! Septembrie, vai ! Ochii tăi plânși în copite de cai Septembrie scriu, septembrie spui Nu vreau să mai pleci, vreau doar să rămâi Așteaptă să plec, să pot să te-ascund Într-o casă frumoasă, cu geamul rotund Cu balconul deschis, cu cearceaful schimbat C-un ibric de cafea în fotoliul uitat În care vom sta bătrâni și cuminți Adormind prin ninsori și visând pe părinți Septembrie, oh! Sptembrie, vai ! Părul tău nins în copite de cai Septembrie scriu, septembrie spui Sorbind din cafeaua cu gust amărui.
Totul străluceşte: candele, lalele, Peruzele, scumpe diamante, Candelabre, epoleţi şi stele, Şi cercei, brăţări de-argint, inele, Plete, fraze şi priviri galante. Totul e-n mişcare: oameni fără număr, Danteluţe, panglici, piept şi umăr, Picioruşe demne de-a primi cununi, Dând făgăduinţe tăinuite, Zeci şi zeci de inimi istovite De corsete şi de pasiuni.
Obosit de-a dansului rotire, Cercul, în treptata lui rărire, Nu mai e aşa strălucitor. Încă de când valsul era-n toi, Cei ce se-nvârteau, doi câte doi, Se smulgeau din cercul mişcător: Parcă-s praful dus de-a vântului suflare De pe un inel cu-o piatră suverană, De pe-o diademă de mărgăritare, Sunt sclipiri o mie În multicoloră euforie Ale prăvălirii unei roţi de foc... O pereche doar mai vezi în jur: Numai ea şi el. Ea poartă-n zbor Vălul alb precum un abur pur; El vestmânt mai negru ca un nor. Sigur se-nvârteşte universul Şi rotirea nu-şi opreşte mersul, E un veşnic vals întreaga fire, Fiecare arcuş tot mai vioi.
Din miopia unui sfârşit de emoţie în aer plutea un nou recviem al iubirii, inventat de curând de un neînsemnat compozitor.
Din dragoste înălţasem un om de zăpadă. Ultimele sentimente le înecasem la douăzeci de mii de leghe sub mări - le trimisesem să mai rătăcească alte câteva milenii prin galaxii de uitare. Şi acum - miopia acestui sfârşit de emoţie, tricotând extravaganta ei armură din colţi de elefant (pe care, cândva, o dorisem atât de mult) întocmind glosare cu nume celebre de îndrăgostiţi din ultimele secole, din viitoarele zile şi săptămâni.
Nimic nou prin ochiul de sticlă al memoriei. Totul derulându-se exact, de fiecare dată, ca într-o glumă - desigur, bună - pe care ai spus-o în nenumerate rânduri şi o repeţi, mecanic, de câte ori ţi se cere.
şi eu am umblat odată cu o amintire în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape. (îmi alunecase odată - şi se rostogolise de-a dura pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei - nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi - nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă, din mâini, se pot rostogoli foarte departe - şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea. îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.) şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire în braţe - (şi mă gândeam, cu un rânjet rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi drumul). şi parcă nu e tot una?
În amurg. Natura. Glas nervos de flaut. O plimbare-n taină. Pe un cal în faţă merge împăratul, în albastra haină. E o iapă sură, ochi căprui roteşte, moţu-i negru-cioară. Roşie e cerga. Ca în prag de luptă, aripi o-nconjoară.
După maiestate, generali se-nşiră. Cei ce merg în faţă, încărcaţi de slavă, plini de cicatrice, dar rămaşi în viaţă. Apoi - duelgii, adjutanţi. Sclipirea-n epoleţi e vie. Toţi sunt o splendoare, tobă de talente, toţi scriu poezie.
Tot mai stins se-aude clavecin de-alt'dată, voci ca din abise. Numai ţăcănitul, glas nervos de flaut şi-nrăite vise. Şi-acel iz al casei, de-azimă şi lapte, tot mai slab se-ngână. Undeva sub talpă şi pe frunţi deasupra - cer, doar, şi ţărână.
să scrii poezii despre obiecte - să începi, de exemplu, cu un scaun, şi să povesteşti despre el, învârtindu-te în jurul lui, aşezându-te chiar pe el, sau, dimpotrivă, dându-l cu piciorul deoparte - să spui ce poate fi, însemna, cum se explică înăuntru grupul acesta de lemn dispus astfel încât să fie o mobilă, şi pe nesimţite să aluneci (dar atunci înseamnă că stai pe scaunul însuşi de care e vorba? sau doar că te-ai fi oprit cu mâna sprijinită de speteaza lui? - sau, modest, pe jos, lângă el?) la alte lucruri mai importante, mai personale, mai omeneşti decât scaunul. de la poezia obiectelor, adică, măcar prin subînţelesuri să ajungi tot la ceea ce te intereseză pe tine - la tine adică - (să crezi că aşa se face. dar e de fapt un răsfăţ în propria ta apă călduţă, de comoditate, şi clişee verbale, în care ţi se pare că ai o mare, poetică, responsabilitate. şi crezi că faci astfel poezia reală.) înseamnă că, vezi, cei care au scris poezii - sau, dacă vrei, cei care au suferit în acel loc, în persoana lor, murdărită, purificată (ei nu aveau cum să ştie dacă sunt salvaţi) - nu au stat pe scaune, umblau - dante spune - chiar ţinând propriul lor cap în mâini, ca pe o lanternă, umblau mereu - şi dacă ar fi întâlnit un scaun, nici nu l-ar fi răsturnat cu piciorul. l-ar fi ocolit.
ce straniu - chopin se chema frédéric . - asta să-nsemne că atunci când te aplecai peste cutia pianului să încerci să urmăreşti acolo palidele lui însemne în singurătate, numai între voi doi. (nu într-un cerc, ci
în volute suitoare, sau, mai curând coborând) - că atunci ar fi fost singurătatea cu adevărat deslegată? însă chopin nu are niciun amestec aici. în această mată deschidere, care curând
se destramă înaintea explicaţiei din urmă. mai bine să stăm la marginea ceasului fără urmare - cum e orice oră dintre acestea - şi pe fiecare
din privirile noastre spre desluşire, să punem oprire. Pe urmă, să încheiem vremea de acum cu vorbe nelămurite, şi apoi, să rămânem, ursuzi, la fereastra cu sticle aburite.
